Notre-Dame: ce mesaj pentru Europa
Luni, 15 aprilie, focul care mistuia la Paris acoperişul şi fleşa catedralei Notre-Dame a stupefiat milioane de oameni, iar în mintea multora dintre ei s-au „aprins“, ca nişte flăcări interioare, cîteva întrebări inevitabile: sîntem în faţa unui semn al destinului? trebuie să vedem în această dramă un mesaj? va trebui să trăim altfel după o astfel de traumă? este acest incendiu o pedeapsă? trebuie să vedem în mutilarea unui monument construit cu 850 de ani în urmă începutul sfîrşitului pentru civilizaţia care l-a creat? ce i se întîmplă Franţei, că este confruntată cu atîtea incendii (sociale şi de altă natură)?
Jurnaliştii care au transmis de la faţa locului în acea seară şi apoi în acea noapte au încercat să dea primele răspunsuri sau să-i incite pe cei intervievaţi să se aventureze în găsirea unor „chei“. Oare noi, francezii, ar trebui să fim mai uniţi, să fie acesta sensul dramei de la Notre-Dame? îl întreba un jurnalist pe istoricul şi scriitorul Stéphane Bern, personalitate mediatică însărcinată de preşedintele Macron tocmai cu protecţia monumentelor istorice.
Preşedintele Emmanuel Macron a simţit şi el nevoia să spună, adresîndu-se francezilor, că acestei nenorociri trebuie să i se atribuie un sens. Pompierii încă luptau cu flăcările cînd şeful statului a lansat un apel la unitate naţională, la generozitate, la speranţă, la reconstruirea coeziunii sociale.
Mai mulţi politicieni au decretat, pentru cel puţin 24 de ore, un fel de armistiţiu politic. „Nu-mi stă capul în acest moment la politică“, a declarat, de exemplu, Jean-Luc Mélenchon, liderul radicalilor de stînga. Şi timp de 24 de ore au plutit în aer mai multe întrebări legate de practica politică şi de crizele sociale: oare după imaginile sinistre de la Notre-Dame, divizunile dintre francezi vor rămîne la fel de adînci? oare „vestele galbene“ vor continua să manifesteze cu aceeaşi furie şi să incendieze în continuare, în fiecare sîmbătă, maşini, magazine, cafenele, bănci, mobilier urban, furgoane ale poliţiei?
Mai mulţi ecleziastici, printre care Monseniorul Michel Aupetit, arhiepsicop al Parisului, au propus o „lectură“ religioasă a incendiului: Dumnezeu ne cere să fim mai umili în faţa celor create de el, să nu mai distrugem planeta, să nu asasinăm prin modul nostru de viaţă celelalte vieţuitoare ale Terrei, să nu ne transformăm viaţa într-o goană după bunuri materiale şi într-o orgie a consumului, să fim mai atenţi unii la alţii şi la cei aflaţi în mare nevoie, să nu lăsăm flacăra credinţei să se stingă, să reîncepem să ne rugăm pentru ca rănile omenirii să se vindece… Faptul că drama s-a produs la începutul Săptămînii Sfinte, înaintea Paştelui catolic, a amplificat mesajul religios al incendiului.
La Vatican, cardinalul Robert Sarah a declarat fără ezitare: „Acest incendiu este un apel al lui Dumnezeu pentru ca oamenii să-şi regăsească dragostea de Dumnezeu. Prin aceste flăcări apocaliptice, Dumnezeu a vrut să le atragă oamenilor atenţia şi să-i îndemne să-şi regăsească credinţa strămoşilor lor. Acest mesaj este adresat în mod special Franţei. Uneori este nevoie de foc pentru ca să ne deschidem Cerului…“
Filozoful german Peter Sloterdijk consideră şi el că dezastrul de la Notre-Dame este „un semnal“, dar într-un registru diferit. Revista Le Point i-a solicitat chiar a doua zi un interviu, iar filozoful german le spune francezilor următoarele cuvinte înţelepte: „Ar trebui să vă eliberaţi de o anumită tradiţie negativistă şi să înţelegeţi că, atîta vreme cît Notre-Dame nu este reconstruită, luptele sociale ar trebui să se calmeze“.
Poate că această ultimă interpretare ar trebui extinsă la întreaga Europă. În ce mă priveşte, Notre-Dame mi se pare acum o metaforă a unei Europe din care n-au mai rămas în picioare decît zidurile. Tot ceea ce îi conferea consistenţă Uniunii Europene începe să dispară, cum s a golit şi incinta catedralei… Brexit-ul a fost un incendiu, iar europenii nu reuşesc deocamdată să-l stingă. Toată lumea vorbeşte de reconstrucţia Europei, dar, ca şi în cazului Catedralei Notre-Dame, viziunile sînt diferite…
După imaginile premonitorii de luni, 15 aprilie, europenii ar trebui poate să înţeleagă că, ori de cîte ori se scufundă în demenţa diviziunilor, întreaga Europă ia foc. Pe nici un alt continent nu s-au produs, pe durata a o mie de ani de istorie, atîtea „incendii“ ca în Europa. Războiul de o sută de ani, războaiele religioase, războiul de treizeci de ani, războiul de şapte ani, Revoluţia franceză, războaiele napoleoniene, Comuna din Paris, Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial, războiul din Bosnia… Toate aceste capitole de istorie, precum şi multe altele, sînt tot atîtea incendii, tot atîtea suferinţe imense din care, de fiecare dată, europenii au crezut că pot decanta un mesaj, o lecţie pentru viitor.
Oare să fie un mesaj şi faptul că în incendiul de la Notre-Dame nu şi-a pierdut nimeni viaţa?
În Franţa, unitatea sacră în jurul dramei de la Notre-Dame nu a durat decît 24 de ore. Ea s-a evaporat după ce au început să „curgă“ milioanele pentru reconstruirea catedralei. În faţa sutelor de milioane de euro anunţate cu o rapiditate suspectă de familiile bogate, oamenii modeşti, care voiau să ofere şi ei cîte o sută sau cîte două sute de euro, s-au simţit umiliţi şi chiar revoltaţi. Nu degeaba se spune că banul este ochiul diavolului. Ceea ce ar fi trebuit să-i unească pe francezi, o tragedie naţională, îi divizează acum şi mai mult şi suscită noi resentimente. Să fie şi aceasta o lecţie? Sau o nouă încercare a destinului?