Notă informativă despre o nebunie personală

4 noiembrie 2010   TÎLC SHOW

Țin să vă informez despre un amor (aproape) iraţional din viaţa mea: Într-o bună noapte a anului 1964, 

după ce am închis, pe la orele 2, postul de radio Monte Carlo, cu emisiunea sa Musique sans passeport (şlagărul de bază era un rock – „Planeta roşie se învîrteşte“, inspirat de zborul lui Gagarin), am vrut să arunc, ca de obicei, teancul de Scîntei, L’Humanité-uri, Gazete literare şi Lettres françaises afară, pe coridor, de unde le ridica, printr-un pact secret între noi, femeia severă şi austeră care locuia în cămăruţa din dreapta, ea găsind în stocul acela de hîrtie materia necesară pentru ştersul geamurilor şi protejarea rafturilor ei cu borcane de dulceaţă şi murături. Niciodată nu avusesem obiecţii la această folosire a ziarelor şi revistelor mele. 

Dar în noaptea aceea, deodată, 

ziarele mele mi s-au părut oameni ca toţi oamenii (o ploaie dură duruia pe acoperiş, în oraş rula melodrama indiană Vagabondul) şi am avut fulgerător impresia că arunc în ploaie suflete vii, femei care mi-au fericit o noapte, secrete ale vieţii mele, că astfel comit o mîrşăvie, că nu am suflet, că sînt – pe scurt – un ticălos. 

O milă incontestabilă m-a cuprins faţă de ziarele mele şi le-am strîns de pe jos, le-am pus pe masă, am scos o foarfecă din dulăpior şi am început să le decupez feroce. Mila născuse sălbăticia decupajului selectiv. Îmi era imposibil să le păstrez întregi, în colecţie. Unde să le fi pus? 

Exista o singură modalitate ca să le conserv: să tai din ele tot ce mi se părea esenţial, important, durabil – dacă există aşa ceva într-un ziar, şi de ce nu ar exista? 

Am stat toată noaptea sub răpăitul melo al ploii şi am decupat din ele, ca un bărbat îndrăgostit, 

şuviţe din părul blond al femeii iubite, 

fîşii din rochia ei, 

fărîmituri de scoici din pantofii ei purtaţi la mare, scrisori triate din corespondenţa ei către mine. 

De atunci, pentru mine – ridicol, stupid, dar adevărat! – ziarul e o scrisoare de la o femeie necunoscută, îndepărtată. Din noaptea aceea a milei transfigurate într-un măcel al hîrtiei tipărite, nici un ziar nu mai trece prin mîna şi viaţa mea fără a fi împuns, decupat şi în cele din urmă sfîşiat ca trupul unui sfînt, perpetuu condamnat la resuscitare şi beatificare. Şi de ce nu ar fi un ziar o asemenea înmagazinare de energie lirică? Fiindcă nu inventează? 

Dacă m-am decis să vă dezvălui sadismul acelei nopţi, voi suci gîtul retoricii şi vă voi comunica primele trei ştiri decupate: 

„Numărul 21 a ieşit duminică de şase ori consecutiv la ruleta cazinoului din Campione (Italia) şi nimeni nu a mizat pe acest număr. Exista o şansă la 70.751.157 de şanse, au declarat experţii după acest eveniment care s-a produs prima oară. În acest domeniu, faptul cel mai remarcabil a avut loc în urmă cu cincizeci de ani, cînd numărul 35 a ieşit de cinci ori consecutiv la cazinoul din San Remo. A doua zi a izbucnit primul război mondial“. 

A doua: „Caut om-obuz pentru a încerca tun nou. Om rezistent la trepidaţii şi gata de călătorie. Şaizeci cm în talie, pentru a evita o prea dureroasă frecare. Joe Weston Webb“. 

A treia: „SS-istul care a arestat-o pe Anna Frank descoperit în Austria. El era inspector de poliţie la Viena“. 

Cu vremea – o declar fără jenă – ziarele mi-au devenit mai apropiate omeneşte decît nenumărate ficţiuni literare. Starea mea a devenit donquijotescă, în sensul acelui delir la care ajunge cavalerul citind romanele cavalereşti. Am avut ani de zile un drum special de acasă pînă la chioşcul de unde cumpăram ziarele, drum străbătut pe orice vreme, la capătul căruia exista o Dulcinee de care m-am ataşat temeinic. Dacă pierdeam un Le Monde, eram prost dispus precum Swann fără Odette, plecam pînă la gară cu extrasistole. Dacă însă găseam Miroir Sprint-ul, îmi ofeream o masă fastuoasă la „Gospodina“ din apropiere, cu autoservire, unde mîncam crenvurşti în foietaj şi o savarină. Cînd a dispărut Miroir Sprint, am avut o săptămînă neagră. 

Indiferent dacă veţi ridica din umeri sau nu, v-am pus pe hîrtie toate aceste informaţii, fie ele şi impudice, pentru a-mi exprima, în fond, indignarea faţă de ce mai înseamnă azi un ziar în viaţa unui om.

Mai multe