Notă informativă de echinox
Stimate lucrătoare şi lucrători din Serviciile multilateral dezvoltate, ca să fiţi la curent cu ce gîndesc, ca să nu ne complicăm în suspiciuni şi fire de telefon, vă pun la dispoziţie ce mi-a trecut prin minte în zilele echinoxului de primăvară 2011:
un om inteligent, azi, nu poate fi nici ateu, nici mistic; el nu poate fi decît un permanent protestant;
accept că anticomunismul meu e insuficient faţă de cerinţele pieţei, dar am momente cînd îmi sînt recunoscător că nu am fost membru de partid. Nimic nu e mai dificil decît a-ţi depolitiza viaţa în general, cea personală în special. Cît şi pînă unde?
Sînt scriitori cărora, indiscutabil, mult hulita superstiţie a culturii le face bine: Ion Vianu, de pildă.
Camus, în 1934, la 21 de ani, îi explica profesorului său de ce a intrat în Partidul Comunist: „pentru a trăi pe viu obiecţiile mele la comunism... Numai după ce te angajezi adînc, poţi spune, cu egală energie, da sau nu“. (Dintr-un foarte util Albert Camus al lui Virgil Tănase)
Un prieten – la care ţin cît la mine însumi – a fost diagnosticat cu o ocluzie a arterei femurale; operaţia – lărgirea arterei – nu e foarte dramatică şi se numeşte angiografie. Mi-a spus că s-a dus la angiografie foarte liniştit fiindcă prima lui iubită, la 11 ani, se numea Angi.
La Mezzo, un motet funebru al lui Johann Sebastian Bach, corul îngerilor îl cînta ca pe un vals de Johann Strauss.
Parafrazîndu-l pe Pristanda, putem spune: cultură mică, după buget. Poate că Dumnezeu lucrează ca Pessoa: sub foarte multe pseudonime. Singura mea mulţumire – nu mă mai pot trage singur pe sfoară. Maniheismul nu e niciodată în criză; repede, la telefon, o fostă iubită care aparţine vechilor structuri, ca toate iubitele de altfel: „dacă nu eşti trist înseamnă că eşti vesel“.
Există un geniu al adjectivării. Joseph Conrad: „o providenţă energică şi binevoitoare“, „o anxietate uluitor de rezonabilă“.
Camus: „Dacă vrei să fii filozof, scrie romane... dacă aş scrie o carte despre morală, aş lăsa 99 de pagini albe şi pe ultima aş scrie: «nu cunosc decît o singură datorie – aceea de a iubi»...“ În tinereţea algeriană, într-o adaptare după Karamazovi, a jucat rolul lui Ivan. În martie ’37, după ce a pus în scenă Don Juan al lui Puşkin, partidul l-a criticat dur pentru că „făcea cultura claselor dominante“. (Din acelaşi Albert Camus al lui Virgil Tănase)
Totuşi, sînt un mediocru, căci – conform celor stabilite de Faulkner – dau prea mult vina pe condiţii.
După angiografie, prietenul meu care a iubit o Angi la 11 ani, s-a dus din nou la radiografia arterei reparate şi în final – zice el – radiologul l-a asigurat: „aveţi frumoase şanse ca să vă prezentaţi în faţa Creatorului cu ambele picioare întregi...“ L-am întrebat: chiar aşa a spus, „frumoase şanse“, cu adjectivul înaintea substantivului? Chiar aşa.
Rămîn limitat în înţelegerea revoluţiilor româneşti. Pentru mine, o colegă care pleacă la Paris ca să asculte concertul trupei sale preferate de rock, The National, face parte din Revoluţie.
M-am gîndit cîţi confraţi din Uniunea Scriitorilor sînt dispuşi să-i dea dreptate lui Thomas Bernhard: „nu te crede genial – pentru a fi normal, socoteşte-te unic“.
Rime: „Mai bine golan decît comunist, / Mai bine constipat decît diarist.“, „Vînturile, valurile / Valurile, valorile.“ Pentru echinoxul de la 21 martie 2011, harta meteo a lui Euronews anunţa aceeaşi temperatură la Bucureşti, New York şi Pekin – 10 grade.