Notă informativă cu privire la unele convorbiri telefonice
Stimaţi lucrători şi lucrătoare din serviciile multilateral dezvoltate; dacă vă interesează – şi ştiu că vă interesează –,
în ultimele două săptămîni, am primit următoarele telefoane (nu posed Internet) care mi s-au părut de un anume interes social, politic, economic, poate şi intelectual:
De la un prieten din Toulouse: „Ai ştiut că ultimul bărbat iubit de Marina Ţvetaeva a fost tatăl lui Andrei Tarkovski?“ (Nu ştiam.)
De la un tînăr informatician care lucrează la o firmă germană: „Mă enervează cum pe nemţii mei nu-i enervează absolut nimic... Nici măcar căldura.“
De la un cercetător în problemele istoriei religiilor: „Vă ţin un minut... Am întîlnit la o crîşmă un zilier care, spre uimirea generală, a cerut o berică, anunţînd că s-a angajat la IPPP. Ce-i aia? l-au întrebat. Întreprinderea Pumni Picioare Palme.“ (L-am informat că mai există pe lume un PPP – Pensée permanente positive. Adică, dacă rămîi joia într-un lift blocat, îţi spui – bine că nu e vineri, fiindcă făceam weekendul în lift.)
De la New York, o colegă de redacţie, biruitoare: „L-am văzut pe Philip Roth şi am un autograf de la el.“
De la Gazeta Sporturilor care îmi cerea să tai trei rînduri dintr-un articol al meu fiindcă a ieşit prea lung şi am tăiat finalul, în care ceream să ni se dea încă o dată golul uruguayanului Suarez, o fabuloasă schimbare de picior, în finala cu Paraguay a Cupei Americii.
De la un admirabil confrate prozator care mi-a comunicat că a terminat o nuvelă dedicată lui Milan Kundera (adaug că am mai fost sunat de un fan al cehului, îngrijorat după ce citise că Milan nu mai primeşte pe nimeni la el, la Paris... Eu o ştiam de la prietenul din Toulouse.)
De la un foarte minuţios şi exigent cititor al Dilemei vechi, cu observaţii săptămînale: „Să comunici, te rog, la secretariat (ton sever), că nu mi-a plăcut deloc la numărul cu spitalele, citatul de pe întîia din Rică Venturiano... În situaţia în care ne găsim, cum să pui pe hîrtie: «Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm?»“. (Am vrut să-i replic că nu are umor, dar m-am reţinut fiindcă ştiu că are probleme grele cu sănătatea lui; după ce-am închis, m-am gîndit cu o anume admiraţie cum de mai are, în situaţia lui, putere ca să se indigneze şi să pună mîna pe telefon pentru, la urma urmei, un fleac? Şi dacă nu-i un fleac?)
De la Olăneşti, unde era în concediu, un fost editor al meu: „Ai citit Zen-ul lui Cărtărescu?“ şi-o lungă filipică împotriva megalomaniei autorului. (L-am întrerupt: „Cred că avem de-a face cu o megalomanie îndreptăţită...“, dar nu a avut chef să-mi asculte dezvoltarea ideii.)
De la München, ca pe un P.S. după o lungă convorbire cu un prieten de demult: „Am uitat să-ţi spun, ştii de ce DSK s-a comportat cu aia cum s-a comportat?“ Nu. „Fiindcă nu i-a plăcut hotelul.“ („Banc german“, dar nu am vrut să mă dau mare ca bucureştean.)
Din Drumul Taberei, de la o prietenă din adolescenţă cu care vorbesc de două-trei ori pe săptămînă: „Acum am terminat Nemesis a lui Philip Roth... Încă tremur... Am luat Petit Robert-ul...“ şi a început să-mi povestească pe îndelete biografia zeiţei (iar eu nu am întrerupt-o).
De la Tel Aviv, cea mai bătrînă prietenă a mamei mele – 98 de ani – care m-a rugat frumos să iau în fiecare dimineaţă păducel, că face bine la inimă, că ia şi ea, i s-a trimis de la Bucureşti.
De la un fel de văr din Braşov, sociolog încă marxist, care din cînd în cînd mă sună ca să-mi propună subiecte pentru notele de la 3,14: „Ai auzit că unul în America şi-a făcut un iaht din aur şi diamante...? Ştii cît a costat? Un miliard! Dar ştii cît e necesar ca să se stopeze foametea din Africa? Tot un miliard... N-ai voie să nu scrii măcar trei rînduri despre aşa un scandal!“ (i-am răspuns că o să mă mai gîndesc, acum sînt în concediu.)
De la un bătrîn confrate de pe Bulevardul Ion Mihalache, care, la cîteva minute după ce s-a încheiat Fiesta (la TVR 1), a ţinut să-mi spună încă o dată că „Hemingway al meu e mai bun decît Scott Fitzgerald al tău“.
Preciezez că am răspuns din ce în ce mai sobru şi mai laconic fiindcă, de zece zile, la fiecare apel telefonic, aşteptam să mi se comunice că o fiinţă foarte apropiată, aflată în agonie, s-a prăpădit. De mult sînt de părerea lui Blaise Cendrars: „Cît timp vorbeşti, există speranţă“. Dar viaţă rămîne incultă. Ca şi moartea.