Notă de protest la o tîmpenie mondială
„La prostiile clovnilor rîd doar proştii.“ – aşa grăia un unchi de-al meu, recunoscut de toată familia ca un „om-de-mare-inteligenţă“, care aducea în casă bancuri atît de împuţite încît tata ne evacua în altă cameră.
Într-adevăr, de mult, de la „clovnii lui Fellini“ (unde nimeni nu a rîs) mă tem că ideea asta stupidă a lui nene Brici (cum era supranumit de cum intra pe uşă)
a biruit şi a devenit un semn de inteligenţă plus cultură, a nu se mai rîde la clovni.
E cu totul posibil ca odată cu dezvoltarea ştiinţelor, a matematicilor, a ingineriei, a ordinatoarelor, a baletului, a sîrmei ghimpate,
odată cu dezvoltarea copiilor în faţa televizoarelor,
odată cu transformarea sistemului WM în 4-2-4, 4-3-3, 4-1-4-1 sau chiar 1-8-2, lumea să fi crezut că a devenit mult mai inteligentă,
iar clovnii – din ce în ce mai proşti.
Probabil că nici clovnii nu au ţinut pasul cu sociologia, cu geologia, cu logica formală, cu studiile de specialitate şi serialele de fiecare zi, cu tot ce-i în prime time şi la second hand,
cu noutăţile în abolirea graniţelor dintre tragic şi comic;
probabil că şi ei (nu numai ONU-ul) au fost depăşiţi de evenimente,
da, să admitem că e vina lor –
dar, dar, dar,
această culpă mă face să urlu şi mai aprig:
ei ar fi trebuit să editeze ziare, pliante, hărţi, prin care să demaşte tîmpenia mondială, a celor care nu mai rîd la clovnerii, ca să poată rîde la pornografii şi trivialităţi,
ei ar fi trebuit să se unească în organizaţii internaţionale de apărare a clovneriei,
să ţină congrese la care să invite cele mai strălucite inteligenţe care au iubit clovnii şi caraghioslîcurile lor,
totul sub o lozincă uriaşă:
„Eu am fost dintotdeauna de partea comedianţilor şi măscăricilor“ – Don Quijote. Clovnii ar fi trebuit să producă filozofii lor, Don Quijoţii lor (căci ei l-ar putea revendica pe Cavaler ca suprem părinte şi ocrotitor al lor),
soldaţii lor, trupele lor cu care să-şi apere meseria şi să proclame răspicat: „NOI SÎNTEM (PRINTRE) CEI MAI INTELIGENŢI OAMENI DIN LUME.“ – ceea ce ar fi născut un tămbălău extraordinar de vesel care avea şanse de unu la sută să ne salveze de la exterminările în masă şi de la multe alte acţiuni pe cît de agresive pe atît de nechibzuite.
Un război (nu etern, ca acum) de 30 sau de 100 de ani între lumea serioasă şi
clovnii neserioşi,
între populaţia deşteaptă şi clovnii prostovani
ar fi fost un spectacol mult mai binefăcător decît cele consemnate cu atîta gravitate în toate cărţile de istorie.
(Atenţie!, vorba lăsată de un genial obscur francez: „Gravitatea e voluptatea proştilor“.)
Numai că bieţii şi minunaţii bufoni ai circurilor cu pîine sau fără au acceptat tirania celor autodeclaraţi inteligenţi,
nebunii s-au lăsat batjocoriţi de cei logici,
sărmanii caraghioşi au recunoscut că sînt slabi şi chiar inutili (mai inutili decît panterele roz şi leii de doi bani),
şi au pierdut războiul înainte ca acesta să ajungă la un apogeu şi la o concluzie.
Dar, dar, dar, l-ar fi cîştigat oare? Nu are acum importanţă.
Acum, să înălţăm slavă,
slavă clovnului Ramirez şi celor care l-au admis printre ei,
chilienilor care au stat zile şi nopţi în aşteptarea minerilor de la San José, Ramirez distrîndu-i zile şi nopţi cu giumbuşlucurile lui, liniştindu-i cît de cît, făcînd mamele şi copiii să zîmbească un pic, nimeni neîndrăznind să-l alunge ca neavenit într-o dramă ca aceea.
Slavă clovnului Ramirez, cel care în clipa cînd toţi 33 au ajuns după două luni la suprafaţă şi toţi se îmbrăţişau fericiţi, şi-a scos nasul roşu, rostindu-se sobru: „Acum pot pleca şi eu“... şi s-a dus spre graniţa aceea, tot mai indescifrabilă, dintre tragic şi comic, acasă, desigur, unde a început să plîngă; se ştie de mult că plînsul este felul lor de a se odihni.
P.S. Autorul mulţumeşte internauţilor Cătălin Stănescu, Joe Neguţ, Silvestru, Polichinelle, Goe, Cercetător, Radu Botta şi Florin Iaru. Prietenoşi, ei ştiu de ce.
Extremistul de centru va reveni după Anul Nou.