Nota de picior

26 octombrie 2016   TÎLC SHOW

L-am zărit recent pe stradă pe Norin Laramel, un cunoscut profesor de limbă engleză de la Institutul Politehnic. Mi-a fost pur și simplu teamă să-l abordez, întrucît bietul om oferea un spectacol tulburător. Zîmbea nătîng și, în răstimpuri, izbucnea în hohote de rîs isterice, asemănătoare unor chițcăieli agresive și delabrate. Ridica spasmodic din umeri, gesticula violent către un interlocutor nevăzut și pășea rigid, ca un robot din filmele SF de pe vremuri. Ce se întîmplase oare? Laramel fusese mereu un tip serios, anglist reputat și universitar extrem de apreciat. L-am sunat imediat pe un coleg de Catedră, despre care știam că-i este, de mult timp, amic. „Cum, n-ai auzit pînă acum trista poveste a lui Norin?“, m-a întrebat acesta, sincer mirat. Habar n-aveam de nimic. „Tu scrii cîte n lună și-n stele“, m-a apostrofat colegul, „dar le afli ultimul pe toate… Ascultă aici o întîmplare care o să-ți ridice părul în slăvi și o să-ți dea peste cap bătăile inimii mai ceva decît au făcut-o profețiile vrăjitoarelor viteazului Macbeth! Laramel, îți amintești, cred, e cam de vîrsta noastră, poate puțin mai bătrîn. Ca și noi, prin urmare, a parcurs, din ’90 încoace, numeroasele etape de «tranziție» educațională ale învățămîntului superior românesc. S-a familiarizat îndeaproape cu transformările succesive, suferite de generațiile studioase din acest sfert de veac de istorie autohtonă. Nu s-ar putea zice că nu s-a descurcat. A fost un profesor cu rezultate excelente, după cum, sigur, vei fi de acord. În anii de după 2000 însă, eu, în postură de prieten apropiat, am simțit că se întîmpla un lucru straniu cu Norin. Noile promoții de studenți păreau să-l deruteze complet. Începuse să mi se plîngă de situații bizare. Nu mai era sigur, de pildă, că engleza asimilată de el ar mai fi astăzi valabilă sau, oroare, ar mai fi, cu adevărat, cea corectă…“

Cum adică?“, m-am arătat intrigat. „Așa cum auzi!“, continuă colegul meu. „Dezvoltase sentimente de alienare, de aterizare dintr-un univers paralel. Își considera studenții superiori, intelectual vorbind, chestie rar întîlnită printre profesori. Preda engleză la secțiile sofisticate din Politehnică și spunea că el n ar fi în stare niciodată să învețe disciplinele de profil ale acelor copii. Îl înnebunea, în general, dexteritatea tinerilor în tehnologie. Se simțea depășit, infirm cerebral în fața lor…“ „Bun, și ce legătură au astea cu limba engleză?“, am întrebat. „Păi, au! Studenții actuali – nu e un mister – au un profil comportamental diferit în comparație cu noi, cei care, odinioară, numai nu stăteam cu mîinile la spate în amfiteatru atunci cînd pălăvrăgea vreun profesor. Făceam pe noi de respect dinaintea autorității de orice fel. Ăștia contemporani, știi și tu prea bine, s-au emancipat, pun probleme, dialoghează, polemizează. Ei bine, în cazul lui Laramel, se pare, aveau impresia că erau cunoscători mai solizi de engleză decît instructorul lor. Bănuiau că Internetul și amintita tehnologie le dădeau un ascendent lingvistic anglofon în raport cu profesorul autorizat de la oră. Ca atare, îl corectau pe parcursul seminariilor, îi revizuiau pronunțiile, sensurile și ortografiile diverselor cuvinte ori expresii pe care omul le folosea în expunerile sale. OK, asta n-ar fi fost încă nimic, dacă Norin și-ar fi impus cumva punctul de vedere. Însă el, cum observam deja, le recunoștea învățăceilor valoarea intelectuală și, în consecință, ce să vezi? Le accepta corecțiile. Își nota, sîrguincios, într-un carnețel, fiecare bazaconie anglistică pe care o auzea de la studenți. Ce mai, amărîtul începuse să învețe iarăși engleza după recomandările discipolilor săi politehniști… Și nici măcar asta nu fu de ajuns!“ Povestitorul se opri, o clipă, siderat.

Apoi reluă cu resemnare: „Curînd, Laramel se hotărî să propovăduiască engleza dobîndită astfel și în afara sălilor de curs de la Politehnică. Aici a debutat, practic, coșmarul biografiei lui. Urla, pe la conferințele și întrunirile anglo-americanistice, contrazicînd, acid, în stînga și-n dreapta, că engleza a evoluat, că noi, boșorogii educați în comunism, sîntem la furat, că să învățăm de la tineri! Susținea, de exemplu, că benignul cuvînt englezesc architect s-ar pronunța cu ș, nu cu c, așa cum ți-ar striga un mapamond întreg. Norin zicea arșitect, respectînd ce îl sfătuiseră studenții săi de la Arhitectură. Lui Edgar Allan Poe îi spunea acum Paw, care înseamnă, desigur, Labă, deoarece așa îl auzise pronunțînd pe un tembel de la Mecanică. Adjectivul Celtic a devenit Seltic, aidoma echipei de fotbal din Glasgow, conform dorinței junilor de la Construcții. Eventually și inadvertence au ajuns să fie traduse, ad litteram, drept eventual și inadvertență, după moda tălmacilor anglofoni de la Automatizări-Calculatoare (deși noi știm, încă de la grădiniță, că, în engleză, ele au de fapt alte sensuri – în cele din urmă și, respectiv, neatenție!). În sfîrșit, istoria a culminat cu petiția redactată febril de Laramel către forurile filologice din România (o găsești și pe www.petitiionline.ro) pentru înlocuirea urgentă a traducerii lexemului footnote din dicționarele clasice engleze-române. Solicita schimbarea noțiunii folosite pînă în prezent – notă de subsol – cu varianta inovatoare notă de picior (asta fusese traducerea unei studente de la Textile, iar Norin se arătase fascinat de impactul ei sonor)… L-au pensionat pe caz de boală și, de atunci, umblă pe stradă, meditînd la revoluționarea limbii Marelui Will. În concluzie, bătrîne, ca și profesor, te atenționez că ai decît o șansă – să fii prudent cu brava lume nouă!“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.

Mai multe