Nosferatu

9 iulie 2014   TÎLC SHOW

Puţine cuvinte româneşti au intrat în circulaţia internaţională; în genere, presa din alte ţări a adus în circulaţie termeni şi expresii legate de evenimente politice ale actualităţii (securitate, conducător) sau de pitorescul turistic şi culoarea locală, dar acestea au avut doar o existenţă efemeră, chiar dacă au pătruns uneori în dicţionarele de neologisme. Unul dintre cele mai celebre cazuri de „export lexical românesc“ e şi cel mai frustrant, pentru că sursa cuvîntului, deşi indicată explicit ca românească, a rămas neclară, forma actuală fiind probabil rodul unei receptări şi transcrieri aproximative din partea unui necunoscător al limbii române.

Termenul Nosferatu, impus în memoria culturală colectivă, ca nume propriu, de celebrul film expresionist al lui F.W. Murnau, din 1922 (şi reluat ulterior de numeroase titluri comerciale, de romane de mister şi groază), provenea din romanul Dracula al lui Bram Stoker, în care apărea marginal, ca denumire locală a „mortuluiviu“ („the nosferatu do not die“). Sursa termenului a fost stabilită cu exactitate de cercetătorii literari (a se vedea, de exemplu, Robert Eighteen Bisang şi Elizabeth Miller –Bram Stoker’s notes for Dracula, 2008): se ştie că Stoker se documentase, printre altele, dintr-un articol – „Transylvanian superstitions“ – publicat în revista The Nineteenth Century, în iulie 1885, de prozatoarea scoţiană Emily Gerard, care petrecuse, ca soţie a unui ofiţer, doi ani în Ardeal. Autoarea şi-a reluat articolul într-o carte de călătorii, apărută în 1888 (The land beyond the forest: Facts, figures, and fancies from Transylvania), în care pasajul esenţial pentru istoria cuvîntului e următorul: „the nosferatu, or vampire, in which every Romanian peasant believes as firmly as he does in heaven or hell“ (p. 185).

În comentariile actuale asupra termenului nosferatu se recunoaşte că acesta nu există ca atare în română; s-a presupus că e vorba de o deformare a cuvîntului Necuratu(l), eufemism pentru diavol. Marinella Lörinczi (Nel dedalo del Drago. Introduzione a Dracula, 1992) a propus un alt etimon – nefîrtatu(l) (tot cu un referent de tip demonic), presupunînd că deformarea acestuia provine din mai multe erori de transcriere (un dublu f, prima ocurenţă fiind apoi interpretată ca s; un î transcris prin e). S-a mai propus ca sursă românească nesuferitu(l) (James Becker, The Nosferatu Scroll, 2012); a fost invocat, fără mult temei, şi un etimon grecesc (nosophoros), neatestat şi care nu prea ar fi avut ce căuta în graiurile locale.

De fapt, cartea autoarei scoţiene e plină de cuvinte şi expresii româneşti, acumulate cu scop documentar şi pentru efecte de autenticitate; acestea nu par a avea surse livreş ti, deşi există şi destule referinţe culturale, la autori români din Regat (Alecsandri, Negruzzi, Odobescu, Gane etc.) şi din Ardeal (Slavici), precum şi poezii populare reproduse integral în traducere engleză. Grafia termenilor româneşti e plină de inconsecvenţe: e foarte probabil ca autoarea să fi cerut unuia sau mai multor vorbitori de română să-i transcrie anumite cuvinte şi expresii, în vreme ce pe altele le va fi notat ea însăşi. Diacriticele sînt rare şi aleatorii (pâtima, câtrinte – „catrinţe“, La ce cânta?), de obicei lipsind (mamaliga, fruntasi, codas). Unele formule mai complicate sînt probabil copiate după transcrierea unui vorbitor român: Stomacul nu are oglinda, Nu-i-de-legea-noastra, cu unele erori: Bea cat vrei apoi te calcu si dormi („te culci“). Confuziile între u, n, m, i sînt tipice pentru scrisul de mînă: Florile s’dalbe, buna sara lui Cracinim („Crăciun“); face zice popa dar unce face el („fă ce..., nu ce“); secvenţa ij e înlocuită prin y (mylocasi – „mijlocaşi“) etc.

În alte cazuri, autoarea pare să transcrie cuvintele după auz, ceea ce explică pierderea unui i semivocalic (tre crai), redarea frecventă a lui ă sau î prin e, a lui z prin s (tergul de fete, miase nopte – „miazănoapte“). Unele cuvinte şi expresii sînt scrise perfect – hora, domol, cu foc, balaur –, altele apar cu deformări care le fac aproape de nerecunoscut – Bobetasu („Bobotează“), ismeju („zmeu“). Uneori, recunoaştem transcrierea pronunţiei regionale, cu palatalizare – Gregyna Draculuj („grădina dracului“); diftongul oa e transcris o ca urmare a percepţiei străinului, dar şi a pronunţiei sale ardeleneşti (provestitore – „povestitoare“). Textul conţine şi cîte un curios amestec de limbi – rîndunelele sînt numite galinele lui Dieu –, precum şi un fel de compuse stranii, probabil decupaje din oralitate, fără înregistrarea flexiunii: lege spurcat, om pâtima, mama padura.

Pînă la urmă, cuvîntul cu cariera internaţională cea mai uimitoare rămîne singurul obscur din text; autoarea înregistrase perfect alţi termeni din aceeaşi sferă a superstiţiilor – spurcat, strigoi –, lăsînd în urmă doar enigma formei nosferatu. Explicaţiile propuse pînă acum sînt credibile, dar nu absolut sigure. Transcriere greşită a pronunţiei, scriere legată a unei sintagme, lectură greşită a scrisului propriu sau al altuia, toate la un loc – ghicitoarea pare să fi rămas nedezlegată.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).

Mai multe