Noblețe feminină
Hegel, cred, spunea că o situație devine tragică abia atunci cînd toate părțile care se înfruntă au dreptate. Inevitabil, una va pierde, așa că, inevitabil, adevărul va fi vătămat. Pe de altă parte, doar din tragedii se nasc eroi. Vă propun să ne amintim, acum, de cîțiva.
Puține episoade din istoria României sînt, în această accepțiune, mai tragice decît întortocheata relație a lui P.P. Carp cu familia regală. În lista zecilor de subiecte care i-au pus pe poziții opuse pe Carp și pe Regele Carol I vreme de cîteva decenii și, mai apoi, pe Carp și pe Regele Ferdinand, cele mai multe au sclipirea tragediei: și unul, și celălalt aveau dreptate. Firesc, am zice astăzi, de cele mai multe a ieșit așa cum a vrut Regele. De cele mai multe ori, Carp a ieșit rănit din aceste confruntări. Dar, măcar, de cîte ori Carp îl înfrunta pe Rege, ieșeau scîntei. Ciudat, însă, deși există multiple mărturii ale unor momente în care cele două părți se detestau cu furie aproape (și, desigur, Brătienii nu erau străini de asta), oricine parcurge istoria acestei relații cu ample oscilații simte undeva, în fundalul ei, un statornic respect reciproc. E ciudat, zic, să simți că un om politic (Carp) vrea cu tot dinadinsul alungarea de pe tron a unui Rege (Ferdinand), respectîndu-l totuși. Dar situațiile tragice sînt, adesea, iraționale.
Membrii familiei regale a României nu au excelat prea mult în memorialistică. Cu o singură excepție, paginile lor de memorii sînt plictisitoare și reci. Excepția, însă, este majoră. Jurnalul Reginei Maria este la fel de fascinant pe cît i-a fost viața. Acolo, aflăm că viitoarea regină l a cunoscut pe P.P. Carp foarte devreme, în 1892, anul în care s-a anunțat logodna ei, fiica Ducelui de Edinburgh, cu cel care era moștenitor oficial al tronului României încă din 1886, Ferdinand. L-a plăcut imediat. I-a apreciat atitudinea, ironia și istețimea, și i-a simțit imediat onestitatea. Cînd, în anii celui dîntîi mare război, la urma căruia am obținut Marea Unire, Carp – fidel fără ezitare opțiunii sale filogermane și sentimentelor sale rusofobe – i-a socotit pe Ferdinand și pe Maria trădători pentru că au încălcat Tratatul cu Puterile Centrale și au împins țara spre o alianță cu Rusia, cuplul regal s-a întristat foarte. „Vechiul nostru prieten P.P. Carp! Pare imposibil, incredibil. Dar va trebui să înfruntăm această întristare, alături de altele… Noi eram făcuți să ne înțelegem unii cu ceilalți, dar acest război a rupt în bucăți lucruri mai importante decît simpatia mea pentru Carp.“ – va nota Regina Maria.
Finalul relației dintre Carp și Dinastie, adus de moartea liderului conservator, este un final ce merită să fie povestit exclusiv din perspectiva acestor două femei: Regina Maria și Sevastia Carp. Să privim atent, din perspectiva lor, două mame și soții, anii 1916-1919. În primele luni ale anului 1916 a murit pe front Petre Carp, fiul Sevastiei și al lui P.P. Carp, în vîrstă de 26 de ani („am trei fiii și îi dau pe toți să se bată și să moară pentru Majestatea Voastră…“). Tatăl și mama sa sînt devastați. Pe 2 noiembrie 1916 moare, la vîrsta de 3 ani, ultimul născut al Reginei Maria, un prinț botezat Mircea. Regina scrie: „Va trebui să mă obișnuiesc cu gîndul că voi trăi cu un membru amputat“. E de neconsolat. Țara se prăbușește, armatele germane ocupă mai bine de jumătate din ea, inclusiv Bucureștii. Refugiul masiv, înfricoșat și plin de privațiuni în Moldova. Carp rămîne în București, iar conacul său de la Țibănești, de lîngă Iași, devine spital și se umple rapid cu bolnavi și răniți. Regina Maria, în plin efort de susținere a fragilului stat român înghesuit și amenințat, vizitează spitalul, ocazie cu care depune un buchet de flori la mormîntul fiului lui Carp. Și notează sfîșietor: „Cred că era favoritul mamei și ea acum nu mai poate ajunge la mormîntul lui, cum nici eu nu pot ajunge la al lui Mircea“. Între Sevastia, aflată la București, și mormîntul fiului ei, aflat la Țibănești, era o linie fierbinte de front. Aceeași care era și între Regina Maria, în refugiu la Iași, și mormîntul fiului ei, îngropat în grabă, înaintea refugiului, la Palatul Cotroceni. Anii trec și istoria se scrie așa cum știm. Românii, eroic, întorc frontul. Încep ofensiva, eliberează Bucureștii, Regele trece pe cal alb pe sub Arcul de Triumf ca eliberator, iar trupele române trec Carpații și încep eliberarea Ardealului. La 1 decembrie 1918 se proclamă Marea Unire. Opțiunea de a fi de partea Antantei se dovedește a fi, politicește, corectă. La ea se adaugă „norocul“ revoluției bolșevice, care scoate Rusia din jocul geostrategic al marilor puteri în Europa pentru mai bine de un deceniu. Abia în 1939, Hitler va invita iarăși Rusia – acum sovietizată – înapoi în jocul marilor puteri. Practic, spaima lui Carp rămîne fără obiect după 1917. În ianuarie 1919 începe Conferința de Pace de la Paris. România, aproape integral brătianizată, va începe să joace în politica continentală la un alt nivel. Dintre conservatori, doar disidentul Take Ionescu va mai juca ceva asemănător unui rol, dar pentru foarte scurt timp. Bătrînul Carp pare învins de propriile-i erori și depășit de istorie. Moare, în 1919, pe 19 iunie, la moșia sa de la Țibănești.
Cîteva zile mai tîrziu, pe 26 iunie, Regina Maria îi va scrie Sevastiei Carp următoarea scrisoare:
„Scumpă doamnă Carp, ai avut mai mult decît partea D-tale de durere și, deși ne a despărțit o crudă deosebire de păreri, niciodată n-am încetat a mă gîndi la D-ta și la durerea Dumitale. În primăvara 1917, m-am dus la Țibănești să văd bolnavii de febră tifoidă și am depus în numele D-tale un mănunchi de lăcrămioare mirositoare pe mormîntul lui Petre al D-tale, gîndind că poate, ca și mine, plîngi că nu poți vedea un mormînt care-ți este scump. Știu că cel al cărui doliu porți acum ne-a privit cîndva ca fiind nenorocirea țării sale. Eram foarte mîhniți că un vechi prieten de altădată să fi cerut surghiunul nostru, dar am știut întodeauna că bărbatul D-tale este credincios convingerilor sale. El era un luptător și noi îi stăteam în cale. Dar deseori, cînd vorbeam împreună, Regele și Eu, ne spuneam: Carp, cel puțin, trăiește după convingerile sale, nu te poți supăra pe el – el crede că sîntem nenorocirea țării sale. Eu, care foarte îndeosebi eram combătută de el, am păstrat totuși un colț în inima Mea pentru bătrînul, cinstitul gentlemen care mi-a spus în viață deseori adevăruri. Acum e în pace. Aibă Domnul sufletul său, și să-ți dea D-tale curaj și resemnare pentru a îndura această despărțire, care te va lăsa nemărginit de singură. Îți trimit toată simpatia mea, primește-o de la femeie la femeie, căci toți am pătimit și durerea nivelează toate luptele și deschide toate porțile. Să te aibă Domnul în paza Lui. Maria“
Nu cred că mai e nevoie să fac vreun comentariu. În fond, noblețea se constată și gata. Orice comentariu ar fi ignobil. Pot, însă, doar să oftez: așa era pe-atunci…
P.S: Am aflat despre această scrisoare din paginile admirabilei reviste Batem fierul la conac!, editată la Țibănești prin strădania arhitectului Șerban Sturdza.