Nişte taţi

În urmă cu cîţiva ani am nimerit într-o companie stranie. Eram la un concert dat de nişte copii într-o staţiune de munte, la un început de iarnă. Părinţii păreau pe de-a-ntregul topiţi de performanţele odraslelor care cîntau, care la vioară, care la pian, care la flaut. Mamele aveau ochii umeziţi de lacrimi, iar taţii din ultimele rînduri pironeau, cu priviri duse peste întreaga asistenţă, peretele din fundul scenei. Sala era străbătută de sunete calde amestecate cu scîrţîielile şi greşelile copilăreşti ale "artiştilor". După vreo zece minute am observat că taţii din fundul sălii au început să se foiască uşor nerăbdători şi să-şi arunce priviri unul altuia. Îşi făceau semne din cap către uşă. Unul foarte înalt a făcut un gest discret şi către mine, un fel de anunţ că are să-mi spună ceva. Îl cunoşteam doar din vedere, ne petrecusem odată cînd el îşi lua copilul de la profesoara de pian, iar eu îl duceam pe al meu. S-a strecurat prin spatele ultimului rînd de scaune şi s-a apropiat uşor de mine, în timp ce ceilalţi patru se îndreptau către uşă. Mi-a şoptit la ureche: "Frate, noi ne ducem la restaurantul de peste drum, e foarte bun, am mai fost acolo şi anul trecut, cu aceeaşi ocazie. Bem una mică şi scăpăm dracului de plictiseala asta sinistră". Recunosc că şi eu mă cam plictiseam, dar lucrurile spuse aşa direct, de către un străin, m-au luat prin surprindere şi am avut o reacţie de ezitare. "Lasă, frate, că după cîteva runde de-astea de plictiseală îngrozitoare, o să vii tu singur în clubul nostru. Dacă vrei, ne găseşti peste drum, cum ţi-am spus. Doar n-o să stai patru ore aici în picioare" - mi-a spus omul cu aceeaşi nonşalanţă dezarmantă. Am mai rezistat vreun sfert de oră, poate, şi pe urmă am ieşit afară, cu ochii după restaurantul cel bun. Băieţii erau înăuntru şi se cinsteau. Băuseră deja cîte un rînd de vodcă. Cînd m-au văzut, au izbucnit în urale. Mi-au făcut loc la masă. Nişte oameni de condiţie medie, cu pregătire medie care se cunoşteau de la alte asemenea experienţe cu copiii, de la concursuri şi concerte. Doi dintre ei se ştiau chiar din liceu. După ce s-au prezentat pe rînd, destul de ceremonios, au reluat o discuţie mai veche. Unul mai mic şi mai negricios zicea: "Nevastă-mea n-a vrut, neam, să mă lase să nu mai vin la tîmpenia asta. Sigur, pentru copil e foarte bine şi mă bucur pentru el, dar putea să vină numai ea, că doar i-am pus colacul în mînă, a învăţat să conducă". A continuat cu o serie de critici la adresa felului în care ştia să conducă nevasta (pe care ar fi vrut s-o lase singură la volan), critici care, de la un moment dat, s-au transformat pur şi simplu în înjurături la adresa ei. Un altul a preluat discuţia şi, spre surprinderea mea, i-a dat perfectă dreptate, spunînd că şi nevasta lui ar fi cam la fel. Individul cel înalt mi-a făcut cu ochiul şi mi-a explicat: "Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama, dar noi ne-am adunat aici ca să ne înjurăm soţiile. Sîntem scăpaţi de sub papuc şi facem terapie de grup". Am crezut că e o ironie la adresa celor doi care vorbiseră pînă atunci. Numai că omul cel înalt a intrat el însuşi în discuţie şi a început să facă un elogiu "femeii occidentale", în comparaţie cu "femeia românească". Şi pentru exemplificare a început să descrie o relaţie amoroasă pe care o avusese cîndva, undeva, prin America (nu sînt sigur că nu inventa), relaţie pe care o compara, plin de pasiune, cu aceea pe care o avea cu nevastă-sa: "Ce stil avea aia, Dumnezeule, faţă de vaca asta". Deja mă gîndeam la un plan de retragere onorabilă şi cît mai rapidă de la acea adunare.