New York, New York

12 mai 2007   TÎLC SHOW

Eram la trei ani după Revoluţie, prima dată dincolo de Cortina de Fier, într-un New York spălat de ploile şi vînturile primăverii. Un profesor de origine română, cu nume grecesc şi care preda ştiinţe politice în America, mă invitase la o drumeţie şi un picnic, într-un loc pitoresc din apropierea marelui oraş. Am trecut rîul Hudson cu un autobuz şi la foarte puţin timp după ce am ieşit dintre zgîrie-norii Manhattan-ului, ne-am trezit în mijlocul naturii. O natură ca a noastră, lîngă un oraş ca de pe altă planetă. Mi-amintesc de ciudata senzaţie de alienare pe care o avusesem cu cîteva zile înainte, în sudul Manhattan-ului, între zeci de blocuri de sticlă de diverse culori, forme şi înălţimi. Mă întrebam cum poate cineva să trăiască într-un mediu aşa de sticlos, rectangular şi aseptic. Turnurile gemene erau pe atunci în picioare şi ridicînd ochii spre vîrful lor mă aşteptasem parcă să văd zăpadă... ca pe munţii cei înalţi. Acum, eram între stejari şi arţari, e drept, parcă mai înalţi decît cei de pe la noi, lîngă o apă de a cărei mărime nu face nimeni caz, deşi este cît Dunărea, cea de care noi învăţasem la şcoală, cu mîndrie, că e al doilea fluviu ca mărime din Europa (bineînţeles, după Volga). Era un parc natural, un fel de rezervaţie, în regiunea Rockland. Am mers pe o potecă prin pădure, cu mici urcuşuri şi coborîşuri. Profesorului îi aducea aminte de munţii României, unde făcuse multe drumeţii în tinereţe. La un moment dat, am coborît printre crengi de copaci pe malul marelui rîu. Pe malul celălalt se zărea un tren. Mergea spre Albany... Aveam în creierele noastre mii de imagini din filme cu marea Americă. Mi-era parcă greu să mă detaşez de ideea de film. Însă nu toţi americanii sînt actori, militari, poliţişti sau preşedinţi. Acolo, pe mal, erau cîţiva pescari solitari (ca la noi la IOR). Mi-amintesc cum înspre sud, undeva în zări înceţoşate se profilau incredibilii zgîrie-nori. Am trecut pe lîngă o mică grotă ciudată şi am ajuns într-un loc amenajat pentru picnic. Erau acolo coşuri de gunoi, grătare de piatră, mese şi scaune de lemn. Profesorul a scos din rucsac nişte bucăţi de carne gata pregătite pentru fript, sare, ceapă, usturoi, nişte mirodenii necunoscute mie pe atunci şi o sticlă de vin roşu de California. Considera, şi probabil pe bună dreptate, că singurul vin american care merită băut este cel californian. La fel spunea despre pantofi, că nu există pereche bună decît de la 200 de dolari în sus. Nu înţelegeam prea bine cum vine asta, de vreme ce eu îmi cumpărasem nişte pantofi de tenis Sergio Tachini, pentru care aveau să mă invidieze toţi colegii, cu numai 24 de dolari. Mi-aduc aminte de apartamentul din Manhattan al profesorului, cu pereţi vopsiţi în culori pale, cu arcade şi picturi suave pe pereţi. Stătea pe undeva prin nord, pe lîngă muzeul Cloisters. Spre seară ne-am întors în micul oraş Nyack, de unde trebuia să luăm autobuzul. Un orăşel acoperit de coroanele copacilor bătrîni; cu peluze de iarbă luminate în faţa caselor somptuoase; cu alei pietruite şi borduri drepte; cu fete cu cosiţe blonde plutind parcă pe role; cu băieţi politicoşi pe biciclete şi cu căşti de plastic pe cap. Am luat autobuzul, strălucitor în noapte, în care pe scaunul din faţa uşii o negresă mare şi grasă citea o carte cu coperţi aurii. Peisajul era uşor impresionist poate şi din cauza vinului californian. În cîteva minute eram deja la tunelul Lincoln, luminat ca ziua. Reajuns în mijlocul oraşului, mă îndreptam spre casă pe nişte străzi semiluminate. Prin uşa deschisă a unei cafenele, odată cu razele de lumină amestecate cu fum de ţigară (pe atunci se fuma) răzbăteau sunetele unui pian. Un negru cînta jazz...

Mai multe