New Orleans-ul sub furtuna publicităţii

A scrie despre New Orleans în toamna lui 2007 nu este treabă pentru cei lipsiţi de subtilitate. Curentul dominant în prezent este dublul standard strict: oraşul trebuie lăudat către străini şi porcăit faţă de localnici. Cu alte cuvinte, să nu ne spălăm rufele murdare în public, dacă ne poate auzi cineva care locuieşte dincolo de Algiers. Problema cu această abordare în alb şi negru este că e absolut falsă faţă de un oraş care a fost dintotdeauna paradoxal, greu de definit, atractiv pentru cei creatori tocmai datorită paradoxurilor sale. New Orleans este în acelaşi timp un oraş pe cinste şi o hazna. Mark Twain l-a numit "o cloacă tapisată", şi chiar asta este şi tocmai de aceea a atras aici o mulţime de spirite libere şi perverse. New Orleans este însă şi un oraş catolic, profund religios, care se desfată în păcat şi se veseleşte extatic în iertare. New Orleans-ul a fost condus de rasişti şi este încă segregat rasial. Istoria New Orleans-ului este un şir de catastrofe care au devenit romanţ aproape de îndată ce s-au produs. Imigranţii au fost momiţi aici cu false pretexte şi au pierit de boli de mlaştină, oribile, aproape de cum au pus piciorul în oraş, ceea ce ne-a transformat în "minunatul oraş multicultural" de azi. Piraţii erau ucigaşi pur-sînge şi, cu toate acestea, ei au devenit azi "salvatorii Americii în războiul din 1812", cînd Jean Lafitte a dat o mînă de ajutor la înfrîngerea britanicilor. Am avut cea mai groaznică piaţă de sclavi din America de Nord care, printre altele, a lăsat în urmă moşteniri care conduc azi direct către sistemul nostru de şcoli publice şi paradele de carnaval. Bordelurile noastre celebre au dat naştere jazz-ului şi sînt şi azi destinaţia predilectă a republicanilor ipocriţi. Linia fină de demarcaţie între magnificele celebrări civice şi orgii năprasnice este înceţoşată doar de tipul alcoolului dat pe gît. Sazerac sau bere? (Sazerac - unul dintre cele mai vechi cocktailuri din lume, inventat în 1859 la New Orleans, compus din coniac şi diferite tipuri de bitter.) Istoria noastră i-a inspirat pe scriitorii adevăraţi şi pe şarlatani. Scriitorii adevăraţi au scris despre contradicţiile oraşului, şarlatanii au scris pentru speculanţi şi profitori. Publicitatea a fost bună şi într-un caz, şi în celălalt: scriitura adevărată a atras spiritele luminate, rahatul - bişniţarii şi turiştii. Azi, după furtună, despre oraş scriu jurnaliştii care nu ştiu mare lucru despre istoria reală şi cu siguranţă mai nimic despre aroma noastră ascunsă şi despre damful nostru profund. Unii localnici sînt furioşi pe "publicitatea proastă", în timp ce alţii, în majoritate venetici ei înşişi, s-au uns cu de la sine putere vajnici apărători ai New Orleans-ului, această Mecca a veritabilului într-o mare de conformism american. Jurnaliştii îl descriu aşa cum îl văd, poate superficial, dar pe baza dovezilor pe care le au. Faptul că municipalitatea noastră este coruptă şi că cetăţenii noştri se pricep mai bine la petreceri decît la muncă nu mai e o noutate pentru localnici. Dar dacă nu eşti de prin partea locului şi o spui cu voce tare, devii imediat un piţifelnic. Pe de altă parte, dacă te preumbli prin oraş cîntînd osanale, localnicii te vor aplauda în public şi vor rîde de tine pe la spate. Nu poţi cîştiga, orice ai face, dar oricum nu are nici o importanţă. Să fim în centrul atenţiei, să se vorbească de noi, de bine sau de rău, asta este tot ce vrem. Ne putem pune fără zăbavă aureolele de sfinţi şi aripioarele. Dacă asta nu merge, ne scoatem corniţele. Las’ pe noi, baby! Realul este, în New Orleans, la fel de real precum călugăriţele de Mardi Gras. traducere de Ioana AVĂDANI