''New Mioriţa'' reloaded

Nu s-a chemat niciodată "Mioriţa". Era o bombă populară, de care mă legau amintiri din timpul comunismului, adică din tinereţe. Apoi, la un moment dat, cîrciuma de stat s-a privatizat şi pe frontonul vechii case mic burgheze a apărut o firmă nouă şi sclipitoare: "New Mioriţa". Dar de ce "new Mioriţa"? - m-am întrebat la vremea respectivă, tot în paginile acestei reviste. Probabil pentru că începeau vremuri noi, pentru că ne pregăteam de o nouă viaţă: tranziţia post-socialistă. Un spaţiu mioritic pentru vremuri noi: "new wine in old bottles", vorba anglo-saxonului. Cam neprimitor, dar ambiţios, localul era în ton cu vremurile. Am revenit aici, din întîmplare, zilele acestea. Fusese renovat şi strălucea de la distanţă în pastelurile curente ale vilelor de succes. Înăuntru, un mobilier nou, lucind într-un stil rustic nu foarte convingător, dar decent. Nici nu am apucat să ne aşezăm, şi o fată numai zîmbet ne-a adus meniurile. "Începe bine..." - ne-am spus. "Ar fi bine să nu vă aşezaţi pe scaunul acela!" - ne-a avertizat fata-numai-zîmbet. "De ce?" - ne-am alarmat noi. "E rupt..." - ne-a explicat ea. "Dar pot să vă aduc altul." Şi a făcut rocada cu un scaun de la altă masă, zîmbind din nou. "Începe prost..." - ne-am schimbat noi părerea. Am început să ne uităm pe meniu. "Platou mioritic." "Cum altfel?" - ne-am amuzat noi, apoi am privit mai de aproape. Piesa de rezistenţă era "cheeese" (cu trei e-uri) "Cum altfel!" - am zîmbit noi ca la fotograf. Apoi, în timp ce aşteptam să vină mîncarea, am început să privim în jur: - reproduceri mari după Fernando Botero - plasmă cît un perete înconjurată de funii de ceapă şi ardei - şemineu fals, ticsit cu lemne, pavoazat cu corăbioare - un delfin de sticlă într-un colţ - reproduceri după reclame de epocă la Galitos, Vermouth Martini, Florio etc. - capete de cerbi, fazani şi şoimi împăiaţi - reproducere acuarelă stradă pariziană - grinzi false, lăcuite în culoarea gresiei imitaţie de parchet - toalete strălucind de curăţenie - masă Mobexpert cu o canapea de piele, într-un colţ, pentru discuţii de afaceri - coşuleţe de rafie cu "business cards" ale instituţiei - muzică proastă, dar în surdină, cît să nu deranjeze conversaţia - fluturi mari din ceramică cu pietre preţioase din sticlă colorată După un timp rezonabil, vine şi mîncarea, care arată bine. Şi probabil că era bună, dar nu am apucat să o apreciez, căci farfuria era pusă pe nişte lemne lăcuite şi încrucişate, care nu semănau cu nimic, dar de pe care totul a alunecat la prima tentativă de cuţit şi furculiţă, întinzîndu-se cu zgomot pe gresia italienească de culoarea grinzilor. Am lăsat-o aşadar pe noua mioriţă să-şi etaleze farmecele noilor turişti şi ne-am dus acasă să îmbucăm ceva. Pe drum, mă gîndeam că vechea teorie a lui Maiorescu ar trebui completată, probabil, cu o observaţie la fel de pertinentă despre fondurile fără formă.