Nevasta înainte de Columb
Nu-mi amintesc să fi văzut prin cărțile de artă veche, ca mențiune specială în dreptul vreunei sculpturi sau picturi, „acest monument ne oferă șansa extraordinară de a pătrunde pentru un moment în lumea bărbaților“. Nu mi dau seama care e explicația – e greu de crezut că nu merită subliniat cît de important e să poți contempla diversitatea fascinantă de soluții găsite de bărbați de-a lungul istoriei pentru a ședea într-o rînă pe tron sau de a apuca sabia de pe noptieră.
În ce privește lintoul 24 de la Yaxchilán, Mexic, pentru mine unul din cele mai spectaculoase exemple de artă mayașă, asocierea lui excepțională cu o femeie, Doamna Xoc, parcă nu e subliniată cum ar trebui în literatura de specialitate. Sînt, de fapt, trei asemenea blocuri acoperite cu altoreliefuri, fiecare inițial plasat deasupra uneia din intrările în ceea ce arheologic fost numit „Estructura 23“, casa lui K’abal Xoc, soția regelui Scut Jaguar. Casa a funcționat și ca templu și, în cele din urmă, ca mormînt al ei. Toate trei au o estetică vag europeană, cu linii de forță clare – cel puțin în comparație cu barocul luxuriant mayaș –, dar și un aer suprareal, ca din Max Ernst. În orice caz, măcar lintoul 24, dacă nu și celelalte, e cu siguranță mai puternic artistic decît marele relief de pe lespedea sarcofagului lui Pakal, din cetatea rivală Palenque, relief despre care am scris altădată în Dilema veche. Ce e important aici e că, în toate trei scenele, rolul principal îl joacă regina, lucru foarte rar în arta mayașă, și în toate trei ea face ceva pentru sau în numele bărbatului ei. Pare că nu numai lintoul sculptat e o specialitate din Yaxchilán, dar și rolul important al femeilor în artă, deci și la curte, în timpul domniei lui Scut Jaguar. (Ați observat că istoricii, în dorința lor de a face știința să progreseze, folosesc de obicei un termen tehnic special pentru asemenea domnitori, anume „slabi“?)
Ritualul de pe lintoul 24, înalt de un metru și ceva, o arată pe Doamna Xoc, îngenuncheată, trecîndu-și prin limbă o sfoară cu spini (sau, m-aș hazarda să zic, așchii de obsidian); picăturile de sînge cad într-un coș pe suluri de amatl, hîrtie din scoarță de copac. Regele, în stînga, cu sandale de blană de jaguar, pectorali cu Soarele și pe creștet pene de quetzal și capul micșorat al unui inamic, o luminează cu o torță. Data ritualului e notată în hieroglife mayașe: 9.13.17.15.12 5 eb 15 mac (28 octombrie 709 d.Hr. – spre sfîrșitul perioadei zise clasice). Sîngele e esențial în viața rituală a mayașilor și familia regală are obligația de a face periodic asemenea sacrificii de regenerare a cosmosului. (În cazul bărbaților, o parte a corpului frecvent folosită pentru asemenea sîngerări era penisul, care se străpungea cu țepi de pisică de mare.) Pe lîngă pietate mai e vorba și de a produce durere, care creează transă vizionară, deși, în plus, durerea poate fi supralicitată aici și ca sursă de construcție identitară. Doamna Xoc poartă un fel de tunică (huipil) cu franjuri, coliere și brățări asortate din mozaic de jad și scoici, și un acoperămînt de cap cu masca zeului ploii, toate încă vizibile. Cînd ajungeți la British Museum, nu ratați (nici) această piesă.
Inscripția de pe lintoul 25 sugerează apăsat că regina a făcut cel puțin desenele după care s-a inspirat sculptorul; mici diferențe – care însă de obicei traduc manierisme foarte personale – în reprezentarea faldurilor veșmintelor și a mîinilor pe cele trei lintouri par a zice că totuși n-a fost un singur artist la lucru. E ciudat că, deși sculptorul lintoului din imagine era remarcabil, nu îi recunoaștem stilul și în alte monumente dn Yaxchilán, ci numai în casa reginei. Asta indică din nou o implicare considerabilă a ei. Ar mai fi un argument, pare-se – că grija cu care este schimbată decorația tunicilor pe care le poartă în cele trei scene sprijină ideea implicării personale a reginei în conceperea decorației sculpturale. Pe 24, tunica e decorată cu cruciulițe în interiorul unor romburi zigzagate (în iconografia mayașă, axis mundi, arborele lumii). Pe 25, cu flori (sori în miniatură, renaștere). Nu sînt flori numai pe tunică; doamna Xoc, în transă, vede un șarpe din gura căruia se naște strămoșul mitic al dinastiei locale. Șarpele are barbă, recent dovedită a fi nu o barbă de pene, ci o barbă de flori halucinogene. Pe 26, tunica reginei, care aduce soțului coiful, e decorată cu broscuțe (nu știu de ce zic broscuțe, e clar că sînt broaște rîioase – coborîrea în lumea de dincolo). Pe cap are acolo flori din care doi colibri sug nectarul, altă metaforă pentru sîngerare. S-ar putea suspecta în acest argument următoarea contradicție, care de altfel nu e necunoscută în discursul feminist: în încercarea legitimă de a convinge un establishment masculin că percepția femeii este distorsionată (în cazul de față, problema fiind lipsa de vizibilitate istorică a femeii), se întrebuințează involuntar stereotipuri despre femei (în cazul de față, că o atenție vie acordată designului vestimentar nu se poate datora decît unei intervenții feminine). Mie mi se pare destul de clar totuși că remarcabila doamnă Xoc a fost implicată în concepția și – parțial, poate – realizarea celor trei altoreliefuri, în care ea, și nu regele, are o prezență copleșitoare.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons