Neoprotestantism educațional

Bună dimineața, Cluj! Bună di­mi­neața, România! Vreau să știu cine e aici, cu mine! Toți cei care sînteți aici, cu mine, mîinile suuus! Ridicați mîinile sus toți cei care sînteți aici, cu mine, în sală! Vreau să simt magie! Bună dimineațaaaaaaa!

Oameni buni, n-am fost eu la multe adunări neoprotestante, dar n-ai cum să nu recunoști spiritul acesta motivațional care își pune un zîmbet încrezător și larg pe chip, sugerîndu-ți că da, viața e o prăjitură savuroasă, trebuie doar să îndrăznești să guști din ea și totul, dar absolut totul, va fi bine. Am vrut și eu să aflu cum e. Auzisem de ici-colo despre conferințele SuperTeach, așa că, fiind în Cluj-Napoca una tocmai acum, m-am înscris. Am plătit cuminte suma pentru înscriere și m-am prezentat, sîmbătă dimineață la ora 9, cuviincios, cît îmi permitea geaca de piele neagră, la eveniment. Din prima, zarvă multă colea, sute de oameni, profesori, desigur, toalete care mai de care, de doamne ieșite la matineu, senzație aproape corporatisă, indeed. Salt rapid o cafea, înghit un colțunaș, salut din cap două-trei profesoare și inspectoare ieșite în cale și mă reped, ca omul, afară, la o țigară, cu sacoșica primită în mînă, în care un pliant zicea că pînă pe la vreo 13 ascultăm ceva conferințe, apoi liniștim foamea, apoi participăm la niște ateliere, iar în final, după 16, iar conferințe, vreo două ore. Ce mai, program consistent. În sacoșică și o cărțulie, taman ce-mi lipsea, Mentalitatea deschisă. Nu mă pronunț, poate să fie o carte mișto, poate vă mai zic despre ea după ce o aprofundez. Revin, pînă una-alta, la subiect. Fumez ultimele două țigări din pachet, fac un inventar rapid al oamenilor de acolo să văd de la care pot cere țigări în pauză și purced în aulă, care e deja plină ochi, iar lumea așteaptă cu răsuflarea tăiată.

Trec la alineat nou, că începe ac­țiunea. Pe scenă urcă amfitrionul, un vorbitor motivațional care ne pune să ridicăm mîinile sus. Mai întîi dacă sîntem cu el. Apoi din nou dacă sîntem cu el. Apoi care sîntem din Cluj Napoca. Apoi care din Cluj. Apoi care din alte județe. Apoi care din sudul țării. Apoi dacă ne simțim bine. Apoi dacă vrem să ne schimbăm mentalitatea. Apoi dacă sîntem deschiși. Apoi… Frate, îmi mirosea deja a ceva ars, a creier spălat și a aer transpirat de la atîta frecat de mîinile ridicate. Dar, mna, zic, e normal, poate, să nu judec prea repede, că e necesară puțină intrare în atmosferă. Și-au urmat conferințele. Acuma, eu cum să le zic altfel, dacă așa se numeau? Pe scurt, au urmat cîțiva speakeri motivaționali, din diverse medii, dar majoritatea antreprenori. Ce credeți că ne-au spus ei? Ați ghicit: fiecare și-a prezentat biografia de succes, afacerea personală din domeniul educației și, aici e esențial să înțelegeți, fericirea, starea aia paradiziacă în care ajungi dacă ești un om de succes și, crede-mă, chiar și tu poți fi, vrei să fii, să ridice mîna cine a visat să fie! Să ridice mîna cine încă visează! Să ridice mîna cine e gata să treacă mai departe, de la vis la acțiune! Mă durea mîna ceva de groază deja, așa că am zis gata, ori îmi fac rost de un arac să mi-o țină permanent ridicată, cum îl țineau țepușele pe Prîslea, ori ajung pe seară acasă cu febră musculară. Bun, mi se părea mie ceva dubios, oameni buni, adică ce-i cu fericiții ăștia care îmi livrează succesul în cîteva cuvinte, mai mult prezentîndu-și platformele pe care le manageriază? Bum, atunci mi-a dat prin gînd că, tot stînd și așteptînd să aflu ceva mai consistent despre cum să fiu un superteacher, rotița din cap a scrîșnit: moamă, apoi ăștia, care nu-s mai nici unul practicieni, ne-au luat bani ca să-și facă reclamă la niște produse, bună strategie, ia să-mi notez. Dar, una peste alta, nici măcar nu erau cine știe ce produse pe care să zic că le-aș putea folosi, așa că m am mai strîmbat puțin la repetarea obsesivă a substantivului dascăl (nu explic pe larg, am oroare de el, că s-a fetișizat tezist, prefer profesor, scurt și la obiect), am mai refuzat să ridic mîna de cîteva ori și am făcut schimb de replici pe Messenger cu amici și amice, în vreme ce se spunea de pe scenă că educația e un factor major în formarea personalității. Am reținut asta, că era ceva nou pentru un profesor ca mine. Dar știți voi, oare, care sînt cele trei nevoi fundamentale pe care le avem toți, dar absolut toți și mai ales elevii noștri? Hai, nu toți odată! Nu unul peste altul (sala rîde, stingher, nu se prea ridică acum mîini)! Nu vă îngrămădiți! Empatie. Acceptare. Sprijin. Bun, cu asta sînt de acord, s-a notat. Aci se accelerează narațiunea puțin, că nu mai e spațiu. Nu mai e pentru că, să mă exprim așa, în spiritul acțiunii, s-a modificat designul întîlnirii, s-a decalat cu vreo jumătate de oră. Dar nu asta e speța, ca să fiu tot pe limbaj adecvat. Una peste alta, conferințele n-au fost conferințe. Au fost mici prezentări ale unor figuri profesionale și antreprenoriale. Unele mai interesante, altele mai puțin. Cum a fost prima parte? Nu vă aud! Cum a fost prima paaaaarteeee??? Aplauze prelungi.

După prînz am ales atelierul despre bullying. Mă interesează tema, cred că e o mare problemă pe care o avem, ca sistem. A fost ceva mai consistent. Dar, una peste alta, n-am aflat mai nimic nou. O punere în temă, generalități, vreo două joculețe de rol. Mintea mea odihnită putea mai mult. Aș fi preferat studii de caz, soluții, problematizări, diferențieri pe grupe de vîrstă etc. În două ore era greu, da. Însă, și aici mă apropii de final, presat de designul (uf, am intrat în rol…) paginii de revistă, dacă nu s-ar fi ridicat atîta mîinile înainte și după ateliere, poate s ar fi putut face mai mult. Dacă tot spectacolul neoprotestant ar fi fost abandonat în favoarea consistenței, eu aș fi fost mulțumit. Însă cine-s eu? Din aulă se ridicau mîinile, se aplauda, se scanda. Și mi s a spus că la anterioara conferință, de la Sibiu, intervențiile ante- și post-ateliere au fost mai consistente. Dar eu am rămas cu un gust al unei ipocrizii dulcege. Oamenii ăia îți spun, de la înălțimea afacerilor lor (în educație sau nu), că nu au nici un interes, dar ți-au luat bani și o zi din viață pentru a-ți livra o zeamă lungă, din care trebuie să pescuiești tu bucățelele de carne. Mersi, nu! A doua oară nu mai merg. Rămîn cu spectacolul încheierii, cu profesorii ridicați în picioare aplaudînd fenetic. Dar și cu un alt gînd: colegii aceștia ai mei erau acolo. Au nevoie, deci, de ceva care să îi miște, care să le dea sens în munca lor. Cine e de acord cu mine, să ridice mîinile-n aer! 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.