Nenea Anghelache c'est moi!

3 octombrie 2012   TÎLC SHOW

Masa rotundă despre „ştiinţele sociale şi finanţatorii lor“, organizată de Corina Iosif la Conferinţa anuală a Societăţii de Antropologie, a pus în scenă o problemă care ar fi trebuit să aibă şi la noi sute de dezbateri şi zeci de volume bine documentate în spate. Nu are. „Cultura auditului“, care constituie contextul său mai larg, nu este însă (doar) o frustrare, mai mică sau mai mare, a cîtorva universitari visători, ci ne priveşte pe toţi şi de pretutindeni. Şi nu este o simplă poveste de îmi place/nu-mi place!

Se poate vorbi însă, la modul serios, de o cultură a auditului? Se pare că da. Iată şi principalele argumente:

● Are un limbaj sau, poate mai corect, un idiom instituţionalizat de origine anglo-saxonă, pus în evidenţă şi prin „serviciile de traducere“ ale „consultanţilor“ care, de la Bruxelles la Bucureşti, sînt plătiţi pentru a traduce gîndurile beneficiarilor în limbajul finanţatorilor.

● Are un set de norme de „good practice“, cu reguli de includere/excludere care derivă din ele şi mijloace de control şi sancţiune. Expresia lor palpabilă o constituie template-ul şi acele „ritualuri de verificare“ despre care vorbeşte Power.

● Fetişizarea template-ului exprimă şi ideologia acestei culturi, ea plasînd încrederea în proceduri, nu în oameni: in template we trust!

● În fine, tot acest eşafodaj se legitimează printr-un set de valori întemeiat într-un nou crez universalist: accountability. O societate democratică de piaţă trebuie să fie eficientă într-un mod transparent pentru toţi, iar pentru aceasta trebuie să fie permanent măsurabilă în mod raţional. De fapt, obligaţia transparenţei se mută de la stat la instituţiile pe care le finanţează. Aţi auzit, de pildă, de POSDRU?

Zilele trecute am semnat cele 12 bibliorafturi ale unui raport de etapă POSDRU, iar un coleg a căutat cu disperare codul la covrigi, fără de care nu puteam deconta bufetul unei conferinţe. Nu am auzit încă ce a făcut statul cu banii angajaţi prin contract...

Această „cultură“ are însă şi nişte particularităţi distinctive. În primul rînd, ea este, probabil, prima cultură artificială, şi nu organică, fiind generată nu de viaţa socială a unei populaţii locale, ci de o elită birocratică trans-locală. De aici şi tensiunile, şi contradicţiile care se nasc între această nouă cultură imperial-oligarhică şi culturile naţionale. Este, de pildă, cazul excelent argumentat de către Corina Iosif, al instituţiei arhivei de folclor. Instrument etatist esenţial al politicii şi identităţii naţionale, această instituţie şi forma sa aferentă de cunoaştere socială sînt finanţate în continuare de către stat, care le abandonează însă, de fapt, prins în obligaţiile aderării asumate la cultura internaţională a auditului.

Pentru multe ţări postsocialiste, şi în orice caz pentru România, această aderare la cultura auditului a fost salutară. Sistemul de învăţămînt şi cercetare ieşise şi el delegitimat din comunism. Criteriile de evaluare transparentă elaborate în „lumea civilizată“ au fost, în acest context, instrumentul ideal de primenire a sistemului. A fost însă şi ocazia, legitimă pînă la un punct, a unor academici de a folosi acest instrument (şi) pentru propria promovare, devenind, din „simpli“ universitari, leaderi manageriali ai noului sistem. A fost un fel de a doua trădare a cărturarilor, indispensabilă în logica sistemului, care nu se putea instala fără sprijin din interior.

Dincolo de oportunităţi şi oportunisme, cu ce ne-am ales? Încă nu realizăm cu adevărat, căci nu ne-am dat răgazul şi interesul să ne gîndim la aceasta decît cînd şi în măsura în care am fost afectaţi personal într-un mod sau altul. O minimă distanţare de umorile cotidiene ne face totuşi să întrevedem cîteva constante.

În primul rînd, Universitatea nu mai este învestită cu autoritate, ci cu utilitate (de piaţă, cu „valoare de întrebuinţare“, ca să spunem aşa), şi este direct condiţionată de către aceasta. Autonomia sa este una de gestiune, în limitele finanţării direcţionate care îi stabileşte şi priorităţile intelectuale. Mai mult decît atît, în condiţiile în care universitatea nu este finanţată, de fapt, de Piaţă, ci doar pentru Piaţă, aşa cum se întîmplă la noi, nu nevoile, ci opiniile de piaţă hotărăsc! În acest caz, nu atît racordarea la piaţă este, deci, problema, cît incapacitatea unei racordări strategice reale la aceasta.

Nu în ultimul rînd, universitarul (şi, în general, intelectualul) este prins într-o multiplă marginalizare de catifea. Ca cetăţean (încă) al unei naţiuni, el se poate trezi într-o periferie şi să fie apreciat (şi remunerat) în conformitate cu „rangul“ acesteia. Este valabil mai ales pentru „umanioare“ şi ştiinţe sociale, aplecate (încă) prioritar asupra propriilor naţiuni: un bun specialist în Eminescu sau în obştea devălmaşă va fi un marginal în lumea auditului. Mai departe, pentru a fi plătit trebuie să muncească pe gratis! De la publicaţii la peer review, munca profesorului nu este plătită (eventual plăteşte el!); astfel acumulezi însă „puncte“ pentru a fi „eligibil“ ca „manager“ în proiecte bine plătite. „Menirea pedagogică“ devine desuetă, iar educaţia centrată pe student – o simplă retorică legitimatoare, sau, eventual, o iniţiativă privată. În fine, tot sistemul derivă din şi se justifică prin neîncredere instituţionalizată. Prestigiul devine rating de fiecare zi, competenţa trebuie justificată cotidian. Nimeni nu e mai presus de audit – ceea ce înseamnă însă şi că fiecare trebuie să poată combate, permanent şi în termeni de audit, prezumţia nerostită de impostură. Sînt auditat, ergo cogito.

Nenea Anghelache, săracu’...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.

Mai multe