„Neliniştea mea este că o să ajungem să nu ne recunoaştem limba“ – dialog cu Radu PARASCHIVESCU

Noi vorbim, nu gîndim

De ce aţi ajuns la concluzia că „noi vorbim, nu gîndim“? 

În momentul în care îi auzi pe anumiţi oameni vorbind – mai ales pe scena publică – ai impresia că gura o ia înaintea capului şi are o viaţă a ei. Am din ce în ce mai des acest sentiment. Nu sînt locuit de nelinişti catastrofice cu privire la soarta limbii române, ci de un sentiment de indispoziţie. Încerc să fac ceva pentru a-mi alunga această indispoziţie şi ca să-i fac pe alţii atenţi la nişte mostre de dezagregare şi de deteriorare pe lîngă care trecem, dar pe care nu cred că e bine să le nesocotim. Se petrec nişte lucruri îngrijorătoare cu limba română şi ele trebuie arătate. Dacă am putea să formulăm şi o reţetă – cu atît mai bine. Dar eu sînt sceptic cu privire la farmaciile de însănătoşire a limbii. Ceva însă trebuie făcut, asta e clar. 

Totuşi, am observat că, în ziare şi pe forumuri, articolele referitoare la folosirea limbii române trezesc interesul. Nu e un paradox? 

Aici intervine ceea ce englezul numeşte

Scriem nişte articole, mai bune sau mai proaste, pentru oamenii care oricum le citesc şi care nu au candori legate de limba română. Statistic, oamenii care citesc astfel de articole sînt bine instruiţi şi oricum cunosc bine limba română. Nu pe ei trebuie să-i convingem; pe ei trebuie să ni-i luăm aliaţi, dacă avem de făcut un efort mai amplu. Paradoxul există, evident. Este exact acelaşi paradox care face din

scris de Aurelia Marinescu a devenit o carte-cult, se tot reeditează de 20 de ani, a ajuns la sute de mii de exemplare, dar nu mi se pare că în România există cîteva sute de mii de manieraţi în plus.

pe care l-am scris, e posibil să fi produs un efect de multiplicare – ceea ce nu mi-am dorit. Dar paradoxul funcţionează pînă la un anumit palier. Dincolo de acest palier, încep îngrijorările. E al patrulea volum de perle. Culeg aceste proaste rostiri şi îmi place să le pun în relaţie cu o altă carte pe care am scris-o – şi a trecut aproape neobservată –

Acolo avem o altă formă de deteriorare a limbii: limbajul prefabricat, vorbitul în capsule, în platitudini, în şabloane. 

Cum colecţionaţi perlele, umblaţi cu carneţelul după dvs. tot timpul? 

Exact aşa. E al patrulea volum de perle. Nu întreprinzi mari expediţii, nu-ţi asumi riscuri capitale, nu pleci din fotoliu. Ai un document Word deschis, ca să treci imediat de pe maculator pe curat. Stau la televizor cu un pix şi-o foaie alături şi la un moment dat notez. În anumite situaţii, cînd sînt pregătit pentru un rostitor fabulos, am şi reportofonul: sînt oameni care merită înregistraţi integral. 

De exemplu? 

De exemplu Fuego. Există, în fiecare volum, cîte un

În volumul

a fost doamna Maria Grapini. În volumul acesta este domnul Paul Surugiu, alias Fuego. Lucrurile astea le fac transpartinic, transideologic, transgeneraţional şi transprofesional. Nu am ceva de împărţit cu vreo doamnă sau vreun domn. Veghea mea, atîta cîtă e, nu are o coloratură ideologică – ar fi o stupizenie. Cam aşa procedez, cît se poate de simplu. Cînd am publicat primul volum –

care a împlinit nouă ani – nu credeam că va avea o continuare atît de stufoasă. Trebuia să-mi închipui. Cînd te angajezi într-un asemenea efort, trebuie să fii conştient că va dura, să-ţi dai peste degete şi să spui „astîmpără-te că mai ai şi alte treburi, foloseşte-ţi urechile pentru o simfonie, mai bine du-te la Ateneu, nu asculta doar ce spun unul şi altul la televizor“. O altă problemă este ce citim prin ziare. Eu găsesc şi acolo oameni care fac confuzii grave de termeni şi care se prezintă drept ziarişti, reporteri, moderatori, şi care nu fac deosebirea, de pildă, între „barbarie“ şi „barbarism“. Totuşi... Înţeleg că nu ştii asemenea lucruri, nu le-ai supt odată cu laptele; dar există instrumente care pot fi consultate. Există dexonline: dacă DEX-ul tipărit îţi solicită prea mult musculatura, poţi să tastezi şi îţi risipeşti candorile legate de limba română. 

Care sînt îngrijorările cu privire la limba română, ce s-a stricat? 

S-a stricat rigoarea expresiei şi s-a pierdut apetitul pentru nuanţă. S-a pierdut de mult: înainte de 1990, existau cuvinte interzise, nu puteai să le foloseşti, îţi erau înlocuite. De pildă,

se traducea prin

S-a pierdut rigoarea, s-a pierdut nuanţa, s-a pierdut stilul, s-a pierdut clasa. S-au pierdut atunci şi mi s-ar fi părut normal să fie recuperate acum, pentru că ai voie. Acum poţi folosi toate cuvintele, chiar şi cele aspre, chiar şi limbajul buruienos. S-au pierdut regulile. Eu am scris, de pildă, articole întregi în apărarea cazului genitiv. El nu mai există – sau există varianta clorotică, îl folosesc 3 din 50. Nu ştiu ce domn era numit „antrenor Rapid“. Asta pentru mine înseamnă unu care se mişcă repede, nu antrenorul echipei Rapid. O să ajungem să vorbim aşa şi cînd ne referim la plante: traistă-cioban, ciuboţică-cuc, rochiţă-rîndunică. Nu putem uzurpa limba, e limba în care ne-am născut. E şi o formă de politeţe a relaţiilor să vorbeşti îngrijit. Cînd vorbeşti neîngrijit, e ca şi cum ai ieşi pe stradă nespălat, descheiat la şliţ şi la cămaşă, cu părul vîlvoi. Reuşeşti să indispui pe toată lumea. Sigur că nu poţi fi acţionat în judecată pentru un anacolut. Însă nu poţi nici să vorbeşti chiar cum îţi vine: dacă o faci, ajungi în haos la un moment dat. N-o să se mai înţeleagă om cu om: cînd unul va spune „safir“, celălalt o să se gîndească la mămăligă. Se vor pierde şi sensurile: aşa cum „barbarie“ şi „barbarism“ au devenit interşanjabile, la un moment dat „catifea“ şi „cîrnat“ vor deveni interşanjabile. Avem nevoie de reguli. 

Avocatul diavolului din mine îmi spune că unii ar putea obiecta la asta: „mai lăsaţi-mă cu regulile, e libertate, simt nevoia să mă exprim autentic“… 

Nu ştiu dacă dezacordul ar putea fi interpretat ca o marcă a autenticităţii. Eu sînt liber în manifestări, am pretenţia că sînt tolerant, cunosc toate palierele îngăduinţei. Dar aici tind totuşi să fiu riguros. În limbă există reguli scrise şi ele pot fi consultate oricînd. Neliniştea mea este că o să ajungem să nu ne recunoaştem limba.

Am impresia că „romgleza“ declanşează cele mai multe reacţii: multă lume are impresia că folosirea cuvintelor englezeşti duce la stricarea limbii. Sînteţi anglist, cum vedeţi această situaţie? 

Unii termeni din engleză se extind pentru că au spaţiu să se extindă. Termenul

exista în 1987 în limba română? Nu prea îl folosea nimeni. Acum îl foloseşte toată lumea, îl auzi şi în piaţă, de la cineva care vinde cartofi sau urzici. Aici sînt însă nişte spaime ale unor rigorişti care au preferat să rămînă ancoraţi în româna strămoşească; asta este imposibil, căci dacă ar fi fost posibil, am fi spus şi astăzi „gît-legău“ în loc de cravată. Nu cred că anglicizarea e marele pericol. Noi nu avem obstinaţia franceză de a spune

în loc de

. Cred că trebuie să oferim spaţiu neologismelor şi cuvintelor din limba engleză. Engleza e limba internaţională, cum a fost franceza mai demult şi latina şi mai demult. Nu ne putem opune neologismelor, ar fi scandalos şi caraghios să ne opunem. E adevărat, există riscul de a cădea în extrema cealaltă: să vorbeşti o păsărească. În momentul cînd păstrezi din limbă doar conjuncţiile şi prepoziţiile, iar restul sînt cuvinte copiate sau maimuţărite din engleză, e ridicol. Nu poţi să faci din exprimarea firească o calchiere perpetuă, te faci de rîs.

Limba română însă asimilează repede şi introduce neologismele în circulaţie: bunăoară, „forwardează-mi te rog mailul“… 

Ne complicăm inutil, e un cuvînt greu de rostit, are şi un w... N-ar fi mai uşor să spunem „trimite-mi“? „Daunloadează filmul“. De ce nu „descarcă“? Nu sînt „prutenist“, să ne-nţelegem. Dar uneori ne complicăm inutil existenţa. Am văzut şi cuvinte care sună – vorba lui Petre Roman – ca naiba: „fitingăraie“. E un termen colectiv vulgar, e o ţopizare a limbii. La fel facem cu unele persoane publice ori vedete pe care le „mahalagizăm“, chiar dacă nu sînt mahalagioaice: Prodanca, Răduleasca, Bităneasca... E cam mult, totuşi. 

Pînă unde merge distracţia cînd colecţionaţi aiureli şi de unde începe plînsul? 

Imediat după ce consumi hohotul de rîs, începi să îţi smulgi părul. Reacţia epidermică e să te-apuce rîsul. Eu le-am colecţionat, aproape că ştiu pe dinafară cartea, dar şi acum cînd recitesc asemenea rostiri mă pufneşte rîsul. Dar după aceea trebuie să te întrebi „ce nu e în regulă aici?“. Nu e în regulă faptul că o bună parte dintre rostitori sînt oameni de decizie. Dacă avem un fotbalist care calcă în străchinile limbii, nu e o dramă. Dar dacă ai un profesor universitar care e ministru sau premier, sau un preşedinte de corporaţie sau înalt demnitar, atunci e o problemă. Cu atît mai mare cu cît aceşti oameni au pîrghiile unor comunicatori publici, ei imprimă direcţia. Cînd eram noi în liceu, era o emisiune la TV în care numele de pe generic erau scrise cu literă mică. Elevii au început să scrie şi ei cu literă mică, pentru că aşa văzuseră la televizor. Între autoritatea profesorului şi autoritatea televiziunii, au preferat-o pe aceasta din urmă. 

Totuşi, limba română se tot studiază în şcoală. De ce rezultatele sînt proaste, în bună parte? 

Din mai multe motive. Pentru că învăţămîntul a tot trecut prin diverse reforme, experimente începute şi neîncheiate, răsturnări de planuri, de paradigmă, în aşa fel încît elevul a fost transformat în cobai şi la un moment dat n-a mai ştiut ce i se cere. Gradul de dificultate creşte spectaculos. A doua chestiune ţine de limba română, care este infernală din punctul de vedere al regulilor gramaticale. Nouă ni se pare abordabilă, dar regulile sînt complicate. Şi mai e ceva. Pe unii elevi nu-i mai interesează disciplina asta deloc. Preferă să vorbească o engleză fluentă – pentru că engleza le deschide mai multe uşi decît româna, iar unii şi-au făcut deja un proiect de viaţă în străinătate – şi atunci gramatica română rămîne nu un moft, ci ceva peste care poţi trece la o altitudine acceptabilă. E păcat, pentru că gramatica fiind o disciplină logică, îţi unge şi mecanismele gîndirii. Puţini mai sînt cei care mai cred în această formă de gimnastică. Mulţi percep gramatica mai degrabă ca pe o corvoadă, o materie de examen, ceva antipatic.