Ne dăm singuri palme cu Brâncuși, degeaba

11 octombrie 2023   TÎLC SHOW

Nici un străin, oricît ar fi el de antiromân dintr-un motiv sau altul, nu ne poate disprețui mai mult decît o putem face noi înșine. Cînd e vorba să ne luăm singuri la palme, o facem cu o măiestrie dramatică inegalabilă. Aș zice, chiar, că nimic altceva nu ne iese mai bine! Nu mă îndoiesc, e vorba de un talent special – acesta, al autoflagelării – care a fost cultivat, călit, ascuțit și rafinat vreme de generații sub stimulul unei voluptăți din specia catharsis-ului psihanalitic. Așa se face că ajungem să vehiculăm între noi, despre noi, neadevăruri dezonorante cu bucuria îndîrjită a acelui se non è vero è ben trovato ...

De la un timp, mulți s-au dedicat desființării acelor poncife pozitive care ne umplu narațiunile despre noi înșine. Bineînțeles, în numele adevărului. Astfel, am aflat că mulți dintre eroii noștri naționali nu au fost chiar eroi, că frumoasele însușiri pe care  tradițional ni le atribuim nu prea ne caracterizează, că multe dintre cele despre care știam că sînt „de-ale noastre” nu sînt așa. Nu merg, alături de alții, pînă acolo încît să cred că aceste operațiuni de „demitizare” sînt și ele expresia aceluiași puseu de satisfăcătoare autodefăimare la care m-am referit. Dar, dacă tot sîntem în căutarea adevărului (trebuie să destăinui cititorului că am scris „sîntem în căutarea adevărului” zîmbind ironic), cred că e util să demistificăm și acele poncife pseudo-culturale care ne sînt defavorabile. Așa cum false sînt multe dintre cele cu care ne împăunăm, sînt și multe dintre cele pe care ni le reproșăm. Este, de pildă, cazul donației refuzate a atelierului lui Brâncuși. Cum deschiderea unei mari expoziții Brâncuși la Timișoara a readus în discuțiile populare chestiunea, cred că e cazul să încerc să pun lucrurile la punct.

Se spune că Brâncuși, simțindu-și sfîrșitul aproape, a oferit statului român atelierul său parizian și că ar fi fost refuzat. Atelierul se poate vizita la Paris. Ceea ce se poate vedea în incinta din piața Beaubourg este, de fapt, o prezentare în versiune puternic muzeificată a celei mai mari părți a inventarului aflat în atelierul lui Brâncuși din Impasse Ronsin la data decesului acestuia. În orice caz, cînd vede cît de bine tratat și cît de vizitat este muzeul atelierului lui Brâncuși, românul oftează de ciudă și înjură. Unii înjură comunismul, crezînd că Gheorghiu-Dej cu comuniștii lui și cu cozile de topor din cultură au sfidat din rațiuni ideologice generozitatea marelui geniu național. Alții înjură nația cu totul, crezînd că lectura evenimentului e mai profundă: nația nerecunoscătoare, plină de invidioși și mediocri, a alungat un român autentic care a uimit lumea, care a vrut să dea ceva țării și țara, idioată, l-a refuzat.

E important de știut că viața lui Brâncuși este, astăzi, foarte bine documentată. Avem suficiente documente și mărturii directe consemnate ca să putem ști cam ce gîndea și cam cum era Brâncuși. Era, desigur, un tip aparte în multe aspecte, greu de citit de mai mulți dintre contemporanii săi, mai ales de către contemporanii săi occidentali. Dar știm cu siguranță că era un artist foarte grijuliu cu creația sa. Vindea greu, avea grijă de tot ce lucra, era foarte preocupat de soarta lucrărilor sale. De la un moment dat încolo, a avut intuiția că, din tot ce creează, atelierul este capodopera lui. O intuiție genială, indiscutabil, care a  anticipat cu decenii un întreg curent artistic (cel al „instalațiilor”) pornind de la o înțelegere alternativă a obiectelor prin abandonul criteriului totalitar al valorii lor de întrebuințare (prietenul său Duchamp inventase deja ready-made-ul) și prin relația ce se stabilește între obiecte în dispunerea lor spațială. Brâncuși a intuit legătura adîncă dintre uneltele sculptorului și lucrările realizate cu ajutorul lor, unitatea spațiului de locuit al artistului cu spațiul creației și cu spațiul de expunere, asemănările dintre lucrul la întreținerea atelierului și travaliul pentru realizarea sculpturilor. Brâncuși a înțeles, la un moment dat, că atelierul în întregul său îl exprimă cel mai bine. Dacă cineva o să vrea să afle ce e cu adevărat cu Brâncuși, nu o va face doar văzîndu-i opera, ci văzîndu-i atelierul, care este, el, un fel de sumă a operei sale și încă ceva în plus. În atelierul său vedem aisbergul și în partea lui văzută, și în partea lui nevăzută. 

Firește, Brâncuși a început să fie preocupat de soarta pe care o va avea atelierul său după moartea sa. Cu atît mai mult cu cît Primăria Parisului a început, încă de la finalul anilor ’40, să ceară locuitorilor fundăturii să părăsească locul, pentru că Impasse Ronsin avea să fie complet reamenajată într-un plan edilitar mai amplu, ceea ce se va întîmpla abia la începutul anilor ’70. În orice caz, Brâncuși a împărtășit multora îngrijorarea lui cu privire la soarta atelierului. La început, a vrut să salveze strada cu totul. El era, desigur, cel mai celebru locuitor din Impasse Ronsin, dar acolo locuiau mulți alți artiști, fiind, de fapt, o veritabilă și aglomerată colonie artistică. Rudimentară cum era, Impasse Ronsin devenise ultimul refugiu ieftin al artiștilor în inima Parisului. 

La un moment dat, un prieten – după cîte știu e vorba de Jean Cassou – l-a sfătuit să își ia cetățenia franceză pentru a se lega juridic de statul francez, care astfel ar fi putut fi, la rîndul său, legat prin testament de obligația de a primi atelierul și de a-i organiza expunerea. Ceea ce Brâncuși a și făcut. Nu există nici o probă sau mărturie care să indice intenția lui Brâncuși de a da, prin donație sau prin testament, statului român atelierul său. Există doar un zvon care persistă în lumea culturală bucureșteană încă din anii ’60. În schimb, există numeroase indicii că Brâncuși și-a dat seama că atelierul poate fi cel mai bine asigurat după moartea sa numai prin obligațiile pe care statul francez le-ar avea ca proprietar față de o proprietate a sa. Brâncuși s-a gîndit cum anume să facă asta cît mai bine. De aceea nu a lăsat atelierul nici moștenitorilor săi testamentari (soții Istrati) și nici executorului său testamentar (dr. Pascu Atanasiu), ci direct „statului francez, pentru Muzeul Național de Artă Modernă”, așa cum scrie în testamentul lui, la 12 aprilie 1956. Directorul Muzeului fiind chiar Jean Cassou. 

Dacă Brâncuși ar fi făcut o asemenea ofertă Guvernului român și, mai ales, dacă ar fi fost refuzat, multă lume de la Paris ar fi știut și multe documente ar fi existat. Și, în primul rînd, el însuși, Brâncuși, ar fi vorbit despre asta. Din anturajul său parizian au venit la noi, prin memorialistică sau interviuri, multe informații despre Brâncuși. Cum de ceva atît de important pentru Brâncuși și de scandalos pentru orice admirator sau prieten al său nu este nicăieri pomenit? E adevărat, eminentul brâncușolog Barbu Brezianu scrie abia după 1990 despre presupusa donație refuzată, însă într-un mod atît de imprecis încît mă face să cred că el însuși ar fi căzut pradă zvonului la care m-am referit mai sus. De altfel, după 1948, Brezianu cunoaște represiunea comunistă, este concediat, închis și marginalizat, ceea ce face imposibil un contact direct cu Brâncuși în anii 1951-1956, ca să fi avut informația despre donația refuzată chiar de la donator. 

Se invocă o singură probă în sprijinul poveștii: procesul-verbal al unei ședințe a Academiei Române din martie 1951, în care vedem cum o pleiadă întreagă de academicieni l-au făcut praf pe Brâncuși. Citit cu atenție, procesul-verbal nu face nici o mențiune și nici măcar o aluzie la vreo donație sau moștenire. Este pur și simplu o ședință de analiză a operei sale, care este desființată literalmente, ca fiind lipsită de valoare. Dacă citim cu atenție procesul-verbal, vedem că această ședință urmează alteia în care s-a citit un referat despre opera lui Brâncuși, iar acum asistăm la comentariile care urmau referatului. Nu avem nici referatul și nici procesul-verbal al ședinței anterioare. Nu ne este cunoscut nici motivul pentru care s-ar fi cerut un asemenea referat. Nu știm de ce academicienii s-au strîns să vorbească despre Brâncuși și, deși e clară ca lumina zilei antipatia generalizată împotriva lui, rămîne necunoscut motivul pentru care ședințele (cea cu proces-verbal și cea anterioară, al cărei proces-verbal nu e de găsit) au avut loc. Poate că cineva îl propusese pe Brâncuși să devină academician. Sau poate că, la fel de bine, cineva propusese ca lucrările lui din România să fie cu totul desființate. Să nu uităm că, tot în 1951, a avut loc sinistra încercare a autorităților din Tîrgu Jiu de a demola „Coloana Infinitului” cu tractorul. E cam greu de crezut că, în acel context, Brâncuși ar fi oferit statului român atelierul său.

P.S. Mulțumesc dlui Cornel Mihalache, vechi și dedicat cercetător al arhivelor cu privire la Brâncuși, pentru că îmi atrage atenția asupra unui detaliu eronat din textul meu. Știm de ce Academia a discutat despre Brâncuși în ședința ei din martie 1957. Era vorba despre propunerea de achiziționare a unor lucrări ale marelui sculptor român în Muzeul de Arta al Republicii Populare Române. Propunerea a fost respinsă vehement atît la Academiei, cît și în forurile Partidului. Altfel, și dl Mihalache confirmă că legenda ofertei și refuzului atelierului este o minciună. Ar trebui să încetăm să o tot perpetuăm!

Mai multe