Nasolie mare şi un laissez-passer

1 februarie 2017   TÎLC SHOW

Sînt în Basel. E un control al poliţiei franceze, aşa că sper să fie unul uşurel, că de examene colonoscopice nu am nici un chef şi prefer să le fac în mod voluntar. Am o față care a fost de super-ajutor prin Liban, Siria, West Bank, Turcia, căci toată lumea îmi vorbeşte acolo în limba locală şi trec neremarcat, mai ales dacă nu sînt bărbierit de cîteva săptămîni. Dar sînt la graniţa elveţiano-franceză şi pe aici e mai complicat. Cu moaca mea, dacă mi-aş uita rucsacul şi aş alerga spre poarta de îmbarcare ca să nu pierd autocarul, sigur aş fi responsabil pentru cîteva infarcturi sau aş sfîrşi glorios cu un glonţ în cap.

Exact cum mă aşteptam, sînt selectat pentru control. Am doar buletinul la mine. Sînt întrebat cu ce cursă am venit şi de unde. Am venit cu un Wizzair de la Bucureşti. Buletinul meu este cercetat cu mare atenţie. Sînt obişnuit cu asta. Se uită băiatul cu o lupă sofisticată la el vreo cinci minute şi decide că e fals. Ştiam de la un vameş din Frankfurt că buletinul românesc are elemente de securitate foarte proaste, aşa că îi spun să mai verifice o dată. Nasolie mare, se pare că l-am înjurat de mă-sa. Sînt condus într-o încăpere separată, unde mai e un nene, care clar e pus pe caterincă.

Domnul cel poznaş mă întreabă care îmi este destinaţia. Îi spun că merg la Strasbourg. Rîde şmechereşte. Strasbourg-ul e cunoscut de poliţie nu pentru instituţiile care se ocupă cu drepturile omului, ci pentru jihadişti. Mă gîndesc că ar fi bine să îi spun că sînt rom, căci probabil asta m-ar ridica în ochii lor.

– De ce mergi la Strasbourg? – întreabă.

Îmi vine să-i zic că apreciez foarte tare mişcarea de extremă dreapta din Alsacia şi că am chef de o tarte flambée la restaurantul de fiţe, dar pericolul colonoscopiei îmi linişteşte piticii. Îi spun că lucrez acolo.

– Legal? – mă întreabă.

– Da, legal. La Consiliul Europei.

Rîde iarăşi pe sub mustaţa à la Dragnea şi, cu umorul lui Ponta, mă întreabă dacă se construieşte ceva nou la Consiliul Europei.

– Nu, sînt reprezentantul special al secretarului general.

Am reuşit să îi binedispun pe amîndoi – sînt reprezentantul unei secretare, asta e ce-au înţeles. Îmi spune celălalt, un pic mai serios, că la nivelul meu de franceză nu am cum să muncesc la o instituţie franceză. Mă cam irit. Îi spun că sînt de acord cu el, înţeleg că s-au simţit bine, dar sînt un funcţionar de grad înalt, cu statut diplomatic în Franţa, şi mă grăbesc să ajung la serviciu, aşa că ar face bine să mă lase să plec.

Se pare că am spus gluma anului. Mă măsoară de sus în jos şi îmi spune că sînt haios. Îmi dau seama că sînt îmbrăcat ca dracu’, în pantaloni de sport, cu o cipilică pe cap şi cu ghete de baschet cam jerpelite. Cu totul altfel decît îmi imaginam eu, adică în costumul şi pantofii cei procopsiţi cu care trebuie să mă duc la serviciu. Îmi spune că procedura le cere să îmi sune angajatorul. Răsuflu uşurat şi zic: „Sigur“. Îmi sun şeful pe mobil. Nu răspunde. Trimit mesaj că e urgent. Sună şi îmi spune că trebuie să fiu rapid. Îi spun că şi eu îmi doresc cam acelaşi lucru şi îi pasez telefonul domnului poliţist. Se albeşte încet-încet. Închide telefonul şi se duce la un calculator. Piticii mei explodează brusc. Îi spun că mă grăbesc şi că în mod sigur am pierdut autobuzul, aşa că sper să găsească ei o soluţie ca să ajung la timp la tren. Nu de alta, dar dacă îl ­pierd o să am timp să scriu o plîngere.

Sînt amîndoi spăsiţi rău şi decid că nu are rost să fiu nesimţit. Îmi cer scuze şi le spun că îi înţeleg, că au o slujbă stresantă şi că buletinul meu e aşa cum e. Reuşesc să ajung la timp la Strasbourg cu ajutorului poliţiei franceze de frontieră.

Am fost oprit de zeci de ori la graniţe pentru ca nu sînt îndeajuns de tipic pentru un alb european. Odată, în Austria, eram împreună cu o prietenă blondă, blondă şi româncă. În faţa noastră, doi romi lăutari au fost trimişi de vameşi direct în încăperea de interogare. I-am spus că o să întîrziem un pic. Blonda trece prima, durează mai puţin de douăzeci de secunde. La mine a durat vreo cinci minute. A trebuit să le arăt rezervarea la hotel, cartea de credit şi să dovedesc că muncesc unde le-am spus că muncesc.

Acum sînt în posesia unui laissez-passer – o chestie pentru diplomaţi care îmi permite să trec graniţele fără nici un fel de probleme. De fiecare dată cînd îl scot, vameşii par surprinşi şi de fiecare dată nu mă abţin să spun că e adevărat şi că, dacă nu mă cred, pot să verifice. Nu de alta, dar călătoriile cu maşina de poliţie sînt o chestie pe care mi-o doream de mic.

Mai multe