Mulțumesc, Polonia!
 Noi, pe burtă și cu frică...

„Mulțumesc, Polonia! Mul­țu­mesc, mulțumesc, mul­țu­mesc pentru ceea ce faci!“ Așa a încheiat președintele Biden dis­cursul ținut săptămîna trecută în Polonia. În logica paragrafului, Biden se referea la efortul Poloniei de a primi și proteja 10 milioane de refugiați ucraineni, dar mul­țumirile astfel repetate, e clar, treceau de contextul retoric. Erau mulțumiri pentru tot ceea ce a făcut și face Polonia de la începutul acestui nenorocit de război în U­craina. 

Se cuvine să mulțumim și noi, românii, Poloniei. Nu mă aștept s-o facă actualii noștri decidenți de politică externă. Nu le stă în caracter, nu e în stilul lor. Președintele, premierul, miniștrii care au ceva impact în exprimarea internațională a României, plus liota de consilieri și de acoperiți sau descoperiți ai serviciilor de tot felul, toți doctori în chestii de genul informații, strategii, apărare, securitate, au decis deja care ne este exprimarea: în mijlocul corului, dar să nu ne auzim prea tare și niciodată soliști, iar dacă livrăm ceva, să o facem pe tăcute, la secret. Măreția curajului nu e pentru ei și nu e nici pentru noi. Fai­mosul „pe burtă“ românesc ni și li se po­trivește natural. 

Nu există decît o explicație pentru genul a­cesta de atitudine, dacă nu luăm în considerare mai vechea idee că stilul regelui se impune în tot Palatul, iar regele actual e indolența întruchipată: frica. De fapt, nouă ne e frică atît să ajutăm Ucraina, cît și să nu ajutăm Ucraina. Pe moment, ne e mai frică să n-o ajutăm. Dar frica anticipează frică, așa că e bine să ajutăm, dar „pe burtă“ – nu știi cum se întoarce roata mîine. Ne e frică să spunem cum și cît ajutăm. Dar ne e frică și să-i spunem Ucrainei că greșește cînd greșește față de noi, să nu ne spună altora, mai mari, care o să ne certe. Politica noastră externă în tot deceniul Iohannis a fost să fim cuminți, să nu deranjăm, să nu avem păreri, să nu avem probleme, nimeni să nu se plîngă de noi, noi să nu ne plîngem de nimeni; ai zice că, în momente de-astea grele, ne-am dori nici să nu existăm, dar ce să-i faci, existăm și asta ia un pic pe nepregătite „doctrina Iohannis“. 

De mai mulți ani, Polonia a încercat să facă Uniunea Europeană să vadă fața reală a Rusiei lui Putin. Amețite de gaze siberiene, fascinate de averile fabuloase ale oligarhilor, gîdilate de tandrețea slavă, pe un adînc și stupid fond antiamerican, puterile continentale erau un fel de somnambuli imposibil de trezit. Cînd Putin a invadat Ucraina prima dată, în 2014, nimeni n-a făcut nimic și totul s-a încheiat cu teritoriul pierdut de Ucraina și cu un soi de acord despre care cei lucizi au știut de la început că nu va funcționa. Dar Europa era așa de încîntată că a obținut acordul (cam cum fuseseră Daladier și Chamberlain încîntați de acordul încheiat cu Hitler în 1938), încît nu mai conta nimic. Somnambulii puteau în continuare să rămînă în oniricul lor filorus. A doua invazie, cea de acum un an, a fost, însă, prea serioasă. Chiar și așa, prima reacție a puterilor europene a fost confuză. Sigur, toți au condamnat invazia, dar… Un imens dar! Germania nu concepea să nu continue să cumpere gaze de la Putin și părea mai degrabă neutră. Italia era aproape pe față cu Putin. Franța, prin vocea lui Macron, avea o singură grijă: nu cumva să umilească cineva Rusia. Atitudinea puterilor majore din UE a fost, în primele săptămîni, lamentabilă. Dacă Kievul cădea în trei zile, cum voia Putin, toate aceste mari bastioane ale democrației și prosperității ar fi recunoscut noul guvern, ar fi mimat ceva supărare, dar ar fi acceptat siluirea prin forță a regulilor fundamentale ale dreptului internațional. Așa cum au făcut la invazia Crimeei, care nu a deranjat pe nimeni în afară de ucraineni. În tot acest timp, din 2014 și dinainte, Polonia nu a încetat să strige în urechea somnambulului chiar dacă acesta dădea semne de iritare – lasă-mă, nu mă trezi!

UE a devenit un exponent ferm al civilizației și libertății după săptămîni bune de la invazia din 24 februarie 2022 și asta s-a întîmplat din trei cauze conjugate. Prima, indiscutabil, a fost eroismul ucrainenilor, care au luptat exemplar, neașteptat pentru politicienii din „Europa untului“, și au dovedit unei clase politice europene amorțite, mediocre, blazate, cu sensibilitatea colmatată de colesterolul traiului bun, că eroismul colectiv e posibil și real. A doua, presiunea americană. Care, sigur, nu ar fi avut nici un sens dacă ucrainenii nu luptau. Dar americanii continuă să aibă o bună influență în Europa, chiar dacă europenii scrîșnesc din dinți. Și a treia, atitudinea Poloniei în interiorul Uniunii. 

Polonia a continuat să creadă că, totuși, UE se trezește dacă îi țipi în ureche. Polonia s-a comportat în primele luni de război, ca și astăzi, într-o manieră șocantă pentru adormiții Scholz, Macron, Draghi. A susținut pe față Ucraina, strident, intens, fără să clipească. A doua zi după ce Putin a spus că oricine trimite arme și muniție Ucrainei se expune atacurilor rusești, site-ul Președinției Poloniei distribuia imagini cu primele coloane de camioane cu ajutor militar trimis Ucrainei, însoțite de salutul președintelui Duda. În vremea asta, alde Scholz, Macron și Draghi reproșau Poloniei, în spatele ușilor închise, că se comportă strident, că, după o vorbă a lașilor de azi, „escaladează“. De parcă mai era loc de nuanțe sonore cînd tancurile lui Putin intraseră în Ucraina prin nord și est. Știu că și ai noștri gîndeau cam la fel – „aliații îi ceartă pe polonezi că prea fac tărăboi“. Nu știu dacă i-or fi certat sau nu, dar așa cum Putin nu i-a potolit, nici „aliații“ nu i-au potolit. Polonia nu s-a lăsat intimidată. A continuat să se comporte demn, curajos, loial sieși și unei anume idei despre Europa care dispăruse din inimile liderilor UE și chiar din inimile multor locuitori ai continentului. În vremea asta, la noi se făceau cozi kilometrice la serviciile de pașapoarte.

Infatigabilă în a spune și a face, Polonia a generat un curent de opinie politică și publică atît de puternic, încît a devenit, indirect, unul dintre factorii care au împins, pînă la urmă, Berlinul, Parisul și Roma spre decență și demnitate. Nu spun că Polonia a ajuns să determine deciziile bune în aceste mari capitale. Nu ar fi putut și nu ar putea s-o facă. Dar spun că atitudinea Poloniei a creat în Europa curentul care, alături de ceilalți doi factori menționați, a dus la o bună răsucire a celor mai puternici europeni. 

Pe lumea asta, gazele nu sînt totul. E ceea ce ne arată Polonia, că nu merită să te lași zdrobit de Putin pentru gazele lui. De fapt, Polonia crede mai mult în Europa decît cred Franța și Germania la un loc. Europa poate mobiliza un asemenea rezervor de creativitate, de inovație și de competență încît poate să iasă din orice situație tehnico-economică. Iar cînd am auzit, zilele trecute, că Cehia a anunțat deja completa independență energetică față de Rusia, după ce acum doi ani era 90% dependentă, am înțeles încă o dată că vor cîștiga cei care au încredere în Europa și nu cei care o văd iremediabil dependentă și aservită. Polonia a spus că, înainte de orice, noi, europenii, nu trebuie să umilim Europa. De Putin are istoria grijă, nu trebuie să ne îngrijim noi. Mulțumesc, Polonia!