Monumentul hipsterului necunoscut

În general, îi numim hipsteri – de cele mai multe ori în mare necunoștință de cauză – pe unii despre care nu știm mai nimic. Din start, ne sînt antipatici pentru că… de-aia. Ca orice altă ființă despre care nu știm prea multe, hipsterul se configurează în mințile noastre mai degrabă după tonul ironic cu care pronunțăm acest cuvînt. Sau, în cel mai bun caz, știm că termenul face referire la unii care umblă cu biciclete, poartă haine vintage și pălăriuțe, sînt preocupați să mănînce sănătos și frecventează locuri pe care le numim „cîrciumi de hipsteri“. Cu cît e rostogolit mai ironic acest cuvînt prin gurile atotștiutorilor, cu atît mai mult „andrisantul“ devine o ciucă a bătăilor. E ca și cum, în marele nostru sat tradițional, ar fi apărut pe uliță un tip îmbrăcat în haine foarte diferite de portul nostru popular. Toată comunitatea stă la gard și se tăvălește de rîs la bășcălia care se face instantaneu pe seama bietului naiv. Dacă această apariție mai are și curajul, total neinspirat, de a le spune sătenilor că a venit să le vorbească despre igienă, e nevoie urgentă de prim-ajutor, pentru că lumea de la garduri leșină de rîs pe capete.

Prin alte părți, povestea cu hipsterii e de mult depășită. Și, evident, nici pe-acolo hipsterul n-a scăpat de ironii, cu atît mai mult cu cît nu s-a identificat niciodată cu eticheta care i-a fost pusă. Așa e el. Un tip prea la modă. Dar asta s-a întîmplat de multicel. Pe-acolo au mai apărut și alte glume, despre chestii mai noi. Nouă ni se pare, pe-aici, că o glumă spusă de miliarde de ori devine din ce în ce mai bună. Prin urmare, o păstrăm pentru la o adică. Ești supărat, deprimat, te simți umilit și tras pe sfoară, ai senzația că, orice-ai face, nimic nu poate fi dus la bun sfîrșit? Nu-i nimic. Zici o glumă despre unu’, și-odată viața devine frumoasă. Toată obida, tot amarul s-au vărsat în capul ăluia. E omenesc. Nu sîntem singurul loc de pe lume unde se întîmplă așa ceva. Dar n-ar fi rău ca, uneori, să ne amintim cît de greu am trecut de la șalvari la pantaloni și cîtă tristețe ne inundă cînd vorbim acum despre trenurile modernizării, pe care le-am pierdut în trecut.

Însă există un alt mecanism, mult mai pervers și mai condamnabil. Acela care asumă meritele hipsterului necunoscut și le transformă în virtuți ale celui care îl miștocărește. Pe scurt, lucrurile ar putea sta cam așa. După experiențele crunte ale mineriadelor, după ieșirile în stradă ale studenților din anii ’90, după măririle și decăderile mișcărilor sindicale, abia în ultimii ani am reînceput să învățăm mai serios primele noțiuni de democrație participativă. Am început să înțelegem că reprezentanții noștri din clasa politică au, măcar în teorie, datoria de a da socoteală pentru felul în care se dezvoltă statul în care trăim. Timid, am început să fim conștienți de faptul că părerea electoratului contează și că a ieși pașnic în stradă, pentru a ne spune păsul, e ceva ce face parte din esența unui stat democratic. E drept, s-a mai ieșit în stradă și-n alte etape ale istoriei noastre postrevoluționare. Dar ultimii ani au adus un plus de coerență, de cunoaștere a mecanismului legislativ, de competență a cetățeanului care cere socoteală celor trimiși în funcții publice. Un element esențial în acest cîștig de experiență civică este hipsterul cel mult ­luat în bășcălie, indiferent cît de abstractă, cît de difuză poate fi această etichetă.

Așa cum „huliganii și drogații“ s-au transformat, la un moment dat, în „tinerii noștri“, exact așa s-au transformat glumele mai bune sau mai proaste, despre „ăia care bat în asfalt cu pet-ul plin de pietricele“, în „maturizarea civică a cetățeanului român“. Văzînd că există rezultat în urma ieșirii în stradă, a formulării unui protest, dintr-odată sîntem foarte mulți cei care ne asumăm traversarea acestui tip de experiență colectivă. Pentru hipsterul necunoscut, nu e o mare problemă. El a ieșit la protest, cu pantalonașii cu vedere la gleznă, cu pălăriuța și cu bicicleta lui, să spună cu glas tare ceva și-n beneficiul nostru, al celor care-l miștocăream stînd la terasă, avînd teorii imbatabile care explică totul, de la Big Bang la inteligența artificială. Iar hipsterul necunoscut nu e doar o poză dintr-un dicționar enciclopedic, nu e întruchiparea perfectă a unei definiții, ci o lume foarte diversă, de la filozoful nonagenar, de mare reputație, pînă la corporatistul din multinațională, de la studentul de la orice facultate pînă la muncitorul interesat de felul în care trăiește, și de la activistul oengist pînă la artistul mai mult sau mai puțin cunoscut.

Avem senzația că lucrurile merg prea lent, că mecanismul marii corupții pare imbatabil, că etica nu reușește să penetreze suficient felul nostru de a înțelege mecanismele spațiului public. E o senzație corectă. Pe de altă parte, sîntem extrem de mîndri cînd bulgarii, sîrbii, compatrioții de peste Prut sau alți indivizi de aiurea ne spun că aici e mai bine ca la ei, pentru că se mai cere socoteală. Ar fi bine să nu rămînem doar cu mica fudulie amară a momentului. Măcar în mințile noastre, dacă nu în Piața Universității, ar trebui să înălțăm, cu recunoștință, un monument al hipsterului necunoscut. Poate avea chipul oricui. Al unui amic, al unui coleg de serviciu, al unui artist, al unui activist social, al unui muncitor într-o fabrică. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.