Monumentul cîrnatului

27 septembrie 2007   TÎLC SHOW

M-aş bucura mai mult să depun o coroană la Statuia leuşteanului, decît la poala cine ştie cărui general, vai, merituos! - scria Radu Anton Roman în cartea sa, de acum faimoasă. Pe urmele lui şi despre el, publicam şi eu, pe la începuturile acestei rubrici, o întreagă odă despre monumentul leuşteanului. Dar era doar o metaforă, o formă uşor ditirambică de a aduce omagiul cuvenit bucătăriei româneşti, în general, şi lui Radu, în particular. De ce scriu eu despre toate acestea? - mă mai întrebam, retoric. Deoarece, împătimit de cotidian, nu puteam trece nepăsător pe lîngă această chintesenţă a cotidianului care este mîncarea, servită de data aceasta pe platou naţional. Şi, mai ales, deoarece acest cotidian "trivial" ne învaţă, ca întotdeauna, ceva esenţial: în cazul în speţă, istoria ţării! Iată însă că acum "monumentul" închinat gastronomiei neaoşe nu mai este doar o figură de stil, o vorbă pe hîrtie, ci un monument adevărat, întrupat, mai mult în carne decît în oase: monumentul cîrnatului! Al cîrnatului de Pleşcoi. Sîntem pe cale de a ne pierde identitatea culturală. Sub asaltul consumismului ieftin şi facil, al civilizaţiei de tip fast-food, ne pierdem tradiţiile. Şi, dacă pentru închegarea tradiţiilor şi afirmarea lor a fost nevoie de sute de ani, le distrugem acum cu viteza cu care mîncăm un hamburger. Aşa începe Proclamaţia de la Pleşcoi, apocaliptică precum orice proclamaţie. După care urmează, dînd şi soluţia pentru acest dezastru naţional: Aşa cum în zorile modernităţii sale, România a privit către Franţa, la fel România postmodernă trebuie să înveţe de la Franţa cum să-şi păstreze tradiţiile şi să ridice bariere în calea consumismului ieftin. Pentru că, într-o Europă multiculturală, singura forţă de afirmare a identităţii naţionale o reprezintă păstrarea tradiţiilor. În speţă, a tradiţiilor culinare, mai exact, a ceea ce invocaţii franţuji numesc produits de terroir. Produsele locale, acreditate ca atare. Nimic mai serios decît toate acestea. Economia României, în general, dar în primul rînd aceea a jumătăţii sale rurale depinde în mare măsură de capacitatea de a transforma bucătăria ca la mama acasă în economie de piaţă. Şi de gustul cu care se va face această transformare. Şi cum 17 ani lumea noastră politică numai de aşa ceva n-a avut timp - orice semnal de alarmă şi efort în acest sens este bine-venit. Orice poate contribui la campania Produsele Ţăranului Român, lansată de MŢR, este bine venit în muzeu. Dar şi mai bine-venit, în acest caz, mi se pare însă altceva: umorul. Mai exact, ironia, în sensul profund şi vechi al cuvîntului. Poate mai degrabă asta să fie învăţătura preluată de la francezi. "Monumentul" fraţilor Ilfoveanu, aflat în centrul expoziţiei de la Muzeul Ţăranului Român, este o Venus planturoasă îmbrăcată cu măiestrie în cîrnaţi de Pleşcoi. Ca şi Statuia leuşteanului la care visa Radu Roman, această Statuie a cîrnatului ne învaţă şi ea ceva esenţial despre istoria recentă a ţării. Evenimentul, în ansamblul său, intitulat Eva s-a născut la Pleşcoi, este, astfel, un manifest artistico-politic, puţin simbolic, puţin ecologic, cu dragoste pentru ţăranii care au produs cîrnaţii şi înţelegere faţă de ziariştii care au venit să-i mănînce, documentat şi frivol, serios şi cu un zîmbet permanent în colţul ochilor. Acum, nu ştiu de unde a pornit totul, de la nevoia de reclamă a producătorilor de cîrnaţi sau de la o viziune artistică în căutare de ţărani? Nu ştiu ce a fost la început, cîrnatul sau ideea? Cert este însă că expoziţia fraţilor Ilfoveanu le aduce împreună într-un mod ce tinde spre firesc. Este, astfel, şi o (re)găsire a popularului, în sensul său simplu şi profund, şi a bucuriei, simple şi profunde, ce însoţeşte o sărbătoare populară. Am visat de cînd mă ştiu la o perspectivă ironică asupra aspectelor demne şi solemne ale naţiei, o abordare care să nu fie nici patetică şi gîtuită de emoţie transcendentă, dar nici băşcălioasă, zeflemea frustrată de mahalagiu. Am visat de copil la un Asterix de Dîmboviţa, rudă doar prin (mez)alianţă cu Mitică şi Ştefan cel Mare&Sfînt. Ei bine, Eva de la Pleşcoi este un astfel de personaj. Să-i dea Dumnezeu cît mai mulţi nepoţi!

Mai multe