Momentul sportiv al anului

Care a fost momentul sportiv de reţinut din anul care se încheie? 

Momentul anului care se încheie nu a fost. Scuzaţi, dar noi tot trăim din momente. N-am mai avut o „epocă“ de la minunata Epocă de Aur. De aceea nici un moment nu e important cu adevărat pentru noi, e doar pentru micile întreprinderi semiprivate ale celor care obţin nişte performanţe. Şi aici e la alegere: discuţia dintre Halep şi Cahill, care i-a resetat jucătoarei tot anul, momentul cu îmbrăţişarea florilor în formă de număr 1, finala fetelor de la tenis de masă contra sino-nemţoaicelor, momentul mondial al canotajului care ne-a ajutat/păcălit să credem că nu ne-am scufundat de tot, retragerea lui Ponor, undiţa oferită lui Daum după ce a zis că un ziar românesc e bun de învelit peştele în el (uf, am uitat că fotbalul nu mai e un sport!) sînt cîteva, dacă vorbim despre cele ale noastre. Că despre asta vorbim, nu? Pentru că altfel aleg titlul mondial la handbal fete al Franţei. De ce? De ciudă. De ireprimabilă, istorică, enormă ciudă. Pentru că ăla n-a fost un moment, a fost un moţ la capătul unei lungi şi serioase construcţii. În mai puţin de două decenii, Franţa a luat două titluri, nouă medalii cu totul. Noi, în 55 de ani, am urcat pe podium de cinci ori. Aur n-am mai luat din ’62. Imaginaţi-vă asta, într-un sport zis naţional! Păi, cam ăsta e şantierul. Chestia cu momentele nu e interesantă. E o pierdere de vreme, e o otravă în doze mici, care ne face să credem (ce ziceam mai sus) că merge şi aşa. Păi, să nu-ţi vină să… (această parte din text a fost eliminată deoarece conţinea limbaj vulgar şi/sau jignitor, posibil antinaţional)