Mizeriile noastre

Dilema veche a început anul cu un Dosar despre problemele, mișcările și politicile ecologice. E cît se poate de potrivit să începi anul, ba chiar deceniul, cu un număr despre ecologie. E ca și cum, după petreceri și consumuri în exces, după încheierea și uzura unui an, te-ai gîndi la ceva proaspăt, la un nou început, la curățenie și la refacere, la salate verzi în loc de carne, la sucuri naturale și ceaiuri în loc de băuturi alcoolice, la aer curat și plimbări lungi în natură în loc de stat în casă și în fum de țigară.

Ei bine, tocmai în niște asemenea plimbări lungi am redescoperit (pentru a nu știu cîta oară) ce probleme ecologice are țara asta. Ne-am obișnuit să trăncănim despre încălzirea globală și să ascultăm zilnic (cum am mai scris și altădată) nesfîrșite litanii în mass-media despre apocalipsa climatică iminentă care ne va lovi dacă nu ne învrednicim să reducem emisiile de gaze cu efect de seră, dacă nu se îndeplinesc nu știu care cerințe ale nu știu căror acorduri, dacă politicienii nu fac și nu dreg nu știu ce politici și așa mai departe. Se pune bineînțeles în discuție și energia nucleară, deși e mult mai inofensivă decît potențialul ei de înspăimîntare. Dincolo de poveștile astea globale, însă, eu – ca și mulți alții, probabil – descopăr niște lucruri urîte, vizibile și mult mai concrete, la firul ierbii. Chiar acest fir al ierbii propriu-zis e astupat adesea de gunoaiele și plasticele care au invadat toate șanțurile și toate marginile de drumuri, ba chiar au intrat în profunzimea naturii, pe cîmpuri și prin păduri, în rîuri și lacuri. Iarna, cînd nu mai sînt frunze, tot acest mozaic care ne împestrițează peisajul iese la iveală cu o pregnanță impresionantă, ca un înveliș aproape complet care ne marchează epoca. Probabil că, într-un viitor nedefinit, geologii și arheologii vor putea data foarte precis perioada actuală după „stratul de plastice“ care va rămîne sedimentat între alte straturi de roci, asemenea straturilor geologice de cenușă vulcanică, specifice momentului cîte unei mari erupții istorice care a avut loc undeva pe glob. Epocii o să-i zică, poate, Plastacic și va fi relevantă și dată de exemplu pentru nesimțirea populațiilor de Homo sapiens din acele timpuri. Locul în care se va putea studia însă cu precădere acest fenomen de proporții geologice – în Europa, cel puțin – va fi zona de sud-est a continentului, în arcul carpatic și în arealul cuprins între Marea Neagră, Carpați și Dunăre.

Nici dacă întreaga populație s‑ar apuca de adunat gunoaie, ca ocupație zilnică, nu știu în cît timp s-ar putea rezolva lucrurile. Deocamdată, însă, nimeni nu pare preocupat serios de această problemă. Singurul personaj important, deși fără răspunderi pe această linie, pe care l-am auzit vorbind despre ea acum cîțiva ani, a fost Mugur Isărescu. El explica, printre altele, încercînd s-o lege cumva de domeniul său de expertiză, că invazia de pungi care zboară peste tot, vizibile de pe mai toate șoselele, e de natură să descurajeze investitorii străini. Într-adevăr, o țară murdară e descurajantă. Îți vine să pleci din ea, asemenea lui Caragiale, care și-a dorit să moară într-o țară curată. 

Sigur, noi, localnicii, sîntem cei vinovați de aruncarea și acumularea acestor gunoaie în timp. Dar  nu tot noi vom fi cei care le vom strînge, nu e realist să te aștepți la așa ceva. Vor fi mereu echipe de voluntari mînați de conștiința civică să facă ceva, dar asta nu va fi niciodată suficient. E nevoie probabil de un efort mult mai mare. Mă gîndesc că ar trebui înființate echipe specializate care să acționeze în toată țara, să aibă mașini speciale și locuri de depozitare, eventual uzine moderne de  ardere, care să transforme gunoiul în energie, așa cum există lîngă Copenhaga. Cine să plătească? Probabil că noi toți. Dar ar trebui gîndit un plan care sînt sigur că deocamdată nici nu există.

Un alt plan, care există, dar se pare că nu funcționează cum trebuie, se referă la o altă nenorocire din țara asta, vizibilă și ea cu ochiul liber la fiecare plimbare prin natură: masacrarea pădurilor. Pot să spun că am niște locuri precise unde văd cum scade lunar o suprafață împădurită. E vorba chiar de o rezervație în care se taie întruna arbori seculari. Și asta nu o fac localnicii. Păi, nu de micșorarea nu știu căror ghețari din zone îndepărtate și pe care nu-i vedem decît la televizor ar trebui să ne îngrijorăm noi în primul rînd. Micșorarea pădurilor ne privește mult mai tare. Și cu siguranță că de la pădurile astea tăiate se trag multe alte efecte negative chiar și asupra amintiților ghețari, dar și altele extraclimatice. Sînt chestiuni de care ar trebui să ne ocupăm urgent dacă nu vrem să rămînem complet diferiți de restul țărilor europene.

Mi-aduc aminte de un chelner român de la o cabană dintr-o splendidă regiune naturală, în Alpii Dolomiți, care, auzindu-ne vorbind românește, ne-a întrebat de unde sîntem. I-am răspuns că din București. „Și mai puteți să vă întoarceți acolo?“, a întrebat el cu o figură oarecum îngrețoșată.