Miting 2010

30 septembrie 2010   TÎLC SHOW

În Piaţa Victoriei se pare că nu mai e zi fără manifestaţie. Ce-i drept, mult mai vesele şi colorate sînt demonstraţiile anului 2010 decît cele de la începutul anilor ’90. Sîntem departe de masele cenuşii de oameni de atunci, înghesuiţi unii în alţii, obişnuiţi probabil de la cozile la alimente. Buluceala s-a preschimbat acum în organizare, iar disperarea e diluată în spectacol. Oamenii au steaguri, baloane, fluiere şi bannere standardizate, se aşază pe domenii de activitate sau pe regiuni, poartă şepci şi tricouri colorate, primite de la sindicat. Cartoanele cu sloganuri scrise de mînă de genul „Ne-aţi minţit!“ sau „Boc-Stop“ sînt tot mai rare. Evident, nici nu se mai luptă ca în anii ’90 pentru instaurarea (sau blocarea) primelor elemente ale democraţiei, ci pentru menţinerea salariilor şi a pensiilor. Dacă poliţiştii erau atunci chemaţi la manifestaţii pentru susţinerea electorală a FSN-ului, astăzi ei strigă împotriva preşedintelui. Democratic vorbind, pare o evoluţie. 

Era o după-amiază caldă şi luminoasă cînd de la tribuna din piaţă au început să răsune cîntece mobilizatoare, de întîmpinare a manifestanţilor convocaţi de CNSRL-Frăţia, care îşi făceau apariţia dinspre Calea Victoriei. Erau înregistrări de coruri ce aduceau aminte de „slujbele“ radiofonice dinainte de 1989. Mitingul a început cu „Deşteaptă-te române“, pentru ca, în final, piaţa să răsune de „Hora Unirii“, repetată la nesfîrşit, aşa încît oamenii să se prindă în horă şi să uite de duşmănia cu jandarmii care tocmai folosiseră ceva spray-uri lacrimogene în replică la beţele de steag şi sticlele cu apă ce zburau în direcţia lor. „N-aveţi dreptul să folosiţi gaze, nu daţi cu bastoanele, domnule general, nu ne mai provocaţi“ – se auzea de la tribună. 

Ca şi muzica, discursurile aveau şi ele cîte ceva anacronic, fiind pline de cuvinte ca popor, patrie sau trădare (la un miting sindical!?). Dar, în cel mai autentic stil local, patetismul patriotic interfera cu umorul: „Şi acum, la cererea dumneavoastră: jos Băsescu, jos Băsescu!“. 

Am mai aflat şi că „Unul mic şi unul chior şi-au bătut joc de popor“ sau că „Băse, Udrea şi cu Boc o să ne-ngroape de tot“. 

La un moment dat, un vorbitor i-a îndemnat pe participanţi să-şi spargă baloanele „să audă guvernanţii acest sunet şi să se teamă de ce ar putea urma“. Adică ce? Bombe? 

Iar în timp ce unii răcneau din toţi bojocii, apărîndu-şi drepturile salariale, alţii traversau liniştiţi aceeaşi piaţă, a Victoriei, cu biciclete închiriate prin proiectul Asociaţiei Green Revolution. Mai era şi un individ în costum (genul de angajat la o companie multinaţională), care pedala nepăsător, făcînd opturi, pe un Brompton pliabil cu roţi mici şi spiţe sclipitoare. Pe trotuar, cîţiva muncitori îşi vedeau de spargerea asfaltului, în cea mai bună tradiţie a ultimilor ani, iar o cucoană cu rochie bej mulată pe trup şi cu pantofi roşii, de scenă, se chinuia să ocolească şanţurile şi panglicile şantierului. 

Autoturisme, dube şi taxiuri se înghesuiau claxonîndu-se la stopul de pe Ion Mihalache sub presiunea sirenei unei Salvări care voia să treacă. Manifestanţii scandau „Unitate, unitate“, iar pe cînd unii dintre ei dădeau să rupă gardul jandarmilor şi Marius Petcu striga de la microfon „fără violenţă“, pe trotuarul dintr-o latură a Muzeului „Antipa“, o femeie îşi plimba liniştită copilul în cărucior, ca într-un fel de replică mai paşnică şi postmodernă a scenei de pe treptele Odessei din Crucişătorul Potemkin de Eisenstein. 

Plutoanele de rezervă ale jandarmilor se aliniaseră ameninţător pe laturile clădirii Guvernului, gata oricînd să intervină (cazacii?). O grupă mărşăluia, cu o misiune numai de ea ştiută, pe recent asfaltatul bulevard al Aviatorilor. În cele din urmă, între manifestanţii nervoşi şi cordonul jandarmilor s-a creat un spaţiu liber. Conflictul s-a stins, în vreme ce de la tribună se spunea deja că jandarmii îşi fac doar datoria şi că printre manifestanţi s-ar fi putut infiltra provocatori. 

La megafoane suna cîntecul: „Unde-i unul, nu-i putere / La nevoi şi la durere“. „Hai să dăm mînă cu mînă“, zicea vorbitorul. „Faceţi hora, vă rog. Noi n-am venit să ne batem cu ei, noi am venit să demonstrăm că avem demnitate. Şi noi, şi ei sîntem români.“ Şi oamenii se învîrteau în cerc...

Mai multe