Misterioasa întunecare a cerului

E o poveste pe care mi se pare că trebuie s-o împărtășesc săptămîna asta, mai puțin luminată, ca să-i spun așa, cea în care ne amintim mereu de „întunecarea“ celor care au ajuns să-l răstignească pe Hristos.

Mă aflam pe aeroportul J.F. Kennedy de la New York și așteptam să mă îmbarc în cursa Tarom care, pe vremea aceea, zbura direct la București, fără escală. Fiind ziua plecării, simțeam deja o ușoară depresie din cauza despărțirii de fabulosul oraș american. Știam că de reîntîlnirea cu binecunoscutul București mă mai separa doar un zbor cu avionul de vreo opt ore, interesant și el, și la care mă gîndeam cu o oarecare curiozitate, chiar dacă nu mai era la fel de plin de necunoscut și suspans ca drumul de la dus.

Pe potriva gîndurilor mele parcă, un nor foarte negru apăruse la orizont. Mi se părea dintr odată că imensele geamuri ale aeroportului care dădeau spre locurile de parcare ale avioanelor ar fi căpătat o tentă fumurie, ceea ce mai devreme nu observasem. Oamenii din jurul meu nu păreau să dea atenție acestui lucru. Trei copii, probabil frați, se jucau liniștiți cu niște cuburi colorate, doi îndrăgostiți se priveau intens în ochi ținîndu-se de mînă, un negru cu degetele lungi ale mîinii întinse peste muchia geamantanului său roșu lucios sforăia netulburat în scaunul lui, cu capul în bărbie, iar o turcoaică cu basma era cufundată în lectura unei cărți. Parcă-parcă, un domn cu ochelari privea mai cu atenție norul acela care începuse să acopere întregul cer. O furtună teribilă părea iminentă. Am întrebat o pe doamna profesoară care mă condusese la aeroport dacă acolo, în apropierea Atlanticului, chiar departe de tropice fiind, nu cumva uneori erau furtuni mai neobișnuite. Mi-a răspuns uimită că, din cîte știa ea, nu.

În difuzoare, o voce anunța întîrzieri ale unor curse. Taromul nostru nu era menționat printre ele, dar ora de îmbarcare tocmai fusese depășită și nimeni nu părea să se impacienteze. Un vînt năprasnic se stîrnise afară. Am văzut cum hamalii care mînuiau mașinuțele cu bagaje se țineau cu mîinile de șepci, să nu le zboare. Dintr-odată un fulger lung a brăzdat cerul. Au urmat un altul și un altul, parcă tot mai puternice. Enormele geamuri au început să se umple aproape fără zgomot de picături. Cu totul și cu totul straniu era însă întunericul din ce în ce mai accentuat. În plină zi părea că se face noapte. Negrul sforăia în conti-nuare, copiii se jucau, îndrăgostiții își vorbeau cu fețele apropiate la cîțiva centimetri. O ușoară panică m-a cuprins. Mi se întuneca mie privirea sau poate… mințile? Doar domnul cu ochelari părea să-mi împărtășească într-o oarecare măsură îngrijorarea. M-am apropiat de el și l-am întrebat ce crede despre fenomenul cu pricina. M-a privit cu o expresie rătăcită, ca unul care nu înțelegea ce-i spun. Nu știa englezește sau eu nu vorbisem destul de clar? Mi-a venit în minte Eugen Ionescu: „Dar cum poate cineva să se facă rinocer? E ceva de negîndit!“ Totuși nu era un teatru absurd, afară, în plină realitate și în plină zi, se făcea noapte. Iar în interior, oamenii se manifestau ca și cum așa ceva s-ar fi petrecut în fiecare zi. M-am mai liniștit cînd doamna profesoară a admis că într-adevăr era ceva în neregulă, iar în sala de așteptare s au aprins luminile. Era ca un fel de atestare a obiectivității fenomenului la care asistam.

Cineva citea un ziar, aruncînd din cînd în cînd și cîte o privire interesată pe geam. În titlul articolului am zărit cuvintele „Partial Sun-light Eclipse“. Dumnezeule, asta era! Nu urmărisem deloc știrile, nu știam că urma să se întîmple așa ceva. Oamenii de pe aeroport, călători de prin toată lumea, aflați între două avioane, păreau la fel de neinformați și, în plus față de mine, indiferenți. Din pricina schimbărilor bruște de temperatură pe care le cauza, eclipsa era însoțită de furtuni și de alte fenomene atmosferice. Așa mi-am explicat totul.

Decolarea a întîrziat multe ore. După ce în sfîrșit a plecat, avionul a intrat totuși în raza furtunilor, iar turbulențele nemaipomenite m-au făcut să înțeleg pentru totdeauna importanța centurilor de siguranță, dar și ce mult contează vocea calmă a unui comandant. În timpul zborului, soarele a apus de-adevăratelea, pentru ca, vreo două ore mai tîrziu, să răsară de undeva dinspre Polul Nord, grație traseului ortodromic al avionului și direcției de zbor spre est. Apariția unui soare roșiatic în plină noapte a fost un alt fenomen excepțional. Dar era explicabil și în capul meu se făcuse oricum lumină. Am rămas însă cu ideea că, uneori, nici în situații foarte speciale, oamenii nu prea înțeleg ce li se întîmplă.

Foto: wikimedia commons