Misterele rîului Han

13 martie 2013   TÎLC SHOW

Dezvoltasem, în copilărie, plăcerea stranie de a urmări filmele nord-coreene transmise de televiziunea română ceauşistă. Obiceiul meu era privit cu circumspecţie de către familie. Cred că, dacă n-aş fi fost un copil (relativ) normal în celelalte detalii ale vieţii, taică-meu ar fi luat în considerare ipoteza de a mă duce la un specialist în psihiatrie infantilă. Cei tineri – care nu au văzut vreodată o „producţie cinematografică“ din stirpea amintită – poate se gîndesc că exagerez. 

Nu e cazul. Filmele respective depăşeau mult pragul iraţionalităţii, avînd în ele ceva patologic. Dominau, mai ales, istorioarele în care indivizii îşi părăsesc familia, pentru a-şi dedica viaţa Partidului şi tovarăşului Kim Ir Sen. Rememorez „cazul“ unei tinere nord-coreene, fără soţ şi cu o droaie de copii în jurul său. Munceşte ca un robot de dimineaţa pînă seara, vede de micuţi şi doarme, două ore din douăzeci şi patru, pe o sumbră rogojină. Îmbătrîneşte astfel, şi acum – epuizată de vîrstă şi de stilul existenţial – e plimbată de progenituri, agale, prin parc. Băbuţa se opreşte, cu o căutătură agresivă, şi se răsteşte către unul dintre fii: „Nu mi-aţi fost deloc alături la greu!“ Apoi, luminîndu-se subit, adaugă: „Doar EL, EL nu m-a părăsit nicicînd!“ Băiatul deschide liniuţele oculare cît două cepe modificate genetic şi articulează un haaa prelung-interogativ. „EL, tovarăşul Kim Ir Sen“, răcneşte clarificator bătrîna, iar muzica brigadieră pune capăt abrupt peliculei cu funcţionalitate „paideică“. 

Vreme îndelungată, am crezut episoadele în cauză – nevinovate bizarerii ale juneţii. Deunăzi însă, am hotărît să urmăresc, pe nepusă masă, un film sud-coreean difuzat de HBO. Prestigiul cinematic al canalului şi provenienţa „sudică“ a peliculei nu mi-au indicat eventualitatea retrăirii unor epifanii ale copilăriei. Desigur, nu-mi imaginam că voi urmări o capodoperă (deşi cotaţia criticilor era de trei stele). Băiatul meu văzuse clasificarea horror în prezentarea producţiei (cu titlul înfricoşător Monstrul) şi, la insistenţele lui, am decis să mă las, 90 de minute, pradă emoţiilor reptiliene. Nu mică îmi fu mirarea să descopăr rapid imaginile unei lumi aparent dispărute şi derulările fantasmagorice ale unui proustian „timp pierdut“. Tema (horror) nu ieşea dintr-un tipar arhicunoscut. Ipochimenul postindustrial – cinic şi egoist – poluează fără menajamente mediul, generînd mutaţii teratologice ale naturii. O astfel de „mutaţie“ devine un peşte din rîul Han, peşte transformat într-o creatură amfibie sinistră, ce se hrăneşte cu oameni înşfăcaţi la întîmplare de pe străzile oraşului. Tema ca tema, dar interpretarea? Ei, aici ar fi mai multe de spus. 

Am sesizat nevoia de concreteţe în construcţiile aşa-zis „simbolice“ ale scenariştilor/regizorilor/actorilor sud-coreeni. Aceasta era şi o meteahnă nord-coreeană, ceea ce scoate, volens-nolens, ideologia comunistă din culpă şi ne trimite, obligatoriu, la fondul mentalist oriental. Monstrul sud-coreean (produs în 2006!) nu iese din enigmatica regulă de – cum să spun? – trivializare, torpilare a metaforei. Filmul e o veritabilă epopee a concretizării oricărei abstracţiuni, un monument al reiterărilor şi al explicaţiilor redundante. În centrul acţiunii se află o familie exotică, formată din tatăl bătrîn, cu trei copii adulţi (un vînzător de chioşc, un licenţiat şomer, plus o campioană naţională la trasul cu arcul), şi o nepoată de vîrstă şcolară (fiica vînzătorului). Monstrul o răpeşte pe aceasta din urmă, care apucă însă să-şi sune tatăl pe mobil, informîndu-l că este în viaţă, într-un canal obscur al rîului Han. Familia porneşte în căutarea copilei. Aventurile personajelor sînt absurde şi complet neverosimile, relatarea lor fiind irelevantă. Destul să observ că, pînă la urmă, cu excepţia vînzătorului de chioşc (oligofren cu acte în regulă), toţi se prăpădesc în chinuri cumplite, inclusiv fetiţa pierdută în canal. Frapează mereu „explicaţiile“ greoaie şi brute, insistenţa activării acestora pe diversele paliere „epice“ ale peliculei făcîndu-ne să bănuim că ele ar ascunde mesajul moral înalt al „parabolei“, dimensiunea sa estetică absolută. 

De exemplu, bătrînul – întristat de faptul că doi dintre copiii lui (fiica, sportivă faimoasă, şi băiatul cu facultate) îşi dispreţuiesc fratele retardat – solicită un dialog „explicativ“ (pe parcursul acestuia, vînzătorul tembel doarme pe jos – de altfel, somnul e principala lui „activitate“, aţipirile producîndu-se brusc, absolut irepresibil! – şi se zvîrcoleşte cu mîna băgată adînc în pantaloni, în dreptul organelor genitale). Le spune celor doi că fratele lor era extrem de inteligent în copilărie, îndrumîndu-i mereu pe călătorii rătăciţi spre destinaţia corectă. El (bătrînul) a dat totuşi dovadă de iresponsabilitate, petrecînd mult timp la distracţii. Ca atare, viitorul vînzător a fost nevoit să caute de mîncare prin vecini. „I-au lipsit proteinele“, constată bătrînul cu tristeţe şi ne lasă să înţelegem că în respectiva carenţă s-ar contura şi motivul slăbirii minţii bietului băiat. „Astăzi“, adaugă el, „de cîte ori trage un pîrţ, ştiu dacă este vesel sau trist.“ Pater familias nu-şi mai poate stăpîni aici emoţia şi izbucneşte într-un plîns convulsiv. Stupoare însă! Cei doi fraţi nu mai ascultă de mult lacrimogena poveste, întrucît au adormit ei înşişi buştean. Capetele le atîrnă căzute în piept, iar din gîtlejuri le ies sforăituri îngrozitoare. Fiul meu a rîs cu lacrimi la acest film de un „dramatism“ sfîşietor. Nici Mr. Bean nu ar fi reuşit să-l înveselească mai tare. Eu am retrăit, greu de crezut, senzaţiile unui interval de mult apus.  

Codrin Liviu  CUŢITARU este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.  

Mai multe