Mirabila clepsidră
Elemente din viața juridică și chiar teme de drept au fost reflectate în operele literare. Nu de puține ori, în discursul juridic, în mai toate genurile lui, nu numai în retorica la bară, se recurge la exemple din literatură. Dar relația dintre literatură și drept nu se reduce la această superficială reflectare reciprocă. Este mai profundă decît o reflectare în oglinzi paralele. Face mult mai mult decît să multiplice imaginile obiectelor reflectate; este o mirabilă clepsidră. Ceea ce se scurge prin fanta care desparte cele două spații ale clepsidrei este altceva decît materia fragmentată în cristale de nisip. Este însăși viața, adunată în materia vie a cuvintelor, care-și schimbă veșmintele în trecerea dintr-un spațiu în altul. Măsură a timpului, trecerea este și un proces de metamorfoză. Veșmintele literare se transformă în veșminte juridice, iar acestea devin din nou veșminte literare odată cu fiecare întoarcere a clepsidrei. Sămînța vieții încolțește cînd în cuvintele literaturii, cînd în cuvintele dreptului. Sintagmele literatura dreptului și dreptul literaturii exprimă tocmai această metamorfoză, care i-a fascinat atît pe scriitori, cît și pe juriști. Mirabila clepsidră a literaturii și a dreptului își dezvăluie astfel legătura de rudenie cu mirabila sămînță a lui Lucian Blaga. Viața și cuvintele în care aceasta se înveșmîntează alcătuiesc genul proxim al literaturii și al dreptului. Li se cuvine și lor o laudă, „celor de față și-n veci tuturor”. Există însă o diferență specifică dintre aceste două domenii ale culturii, care rezultă atît din perspectiva proprie asupra vieții, cît și din arta și tehnica de croire și de coasere a veșmintelor. Păstrarea acestei diferențe specifice reduce riscul de confuzie între cuvintele literaturii și cuvintele dreptului, între veșmintele literare și veșmintele juridice ale vieții, fără a se pierde însă din vedere numitorul lor comun, în care sînt reunite viața și cuvintele. Dincolo de aspectele care diferențiază teoria literară de teoria juridică, ce ar solicita o abordare interdisciplinară, relația dintre literatură și drept poate fi luminată și de faptele de viață care sînt privite dintr-o perspectivă sau alta.
Dintr-o primă perspectivă se poate descoperi cît de bogată este literatura dreptului. Nu este vorba doar despre drept ca sistem normativ, ci, mai ales, despre lumea juridică, despre țesătura de întîmplări și galeria de personaje reale, concrete, situate la confluența dintre viață și regulile care o modelează în comunitate. Intrigile și eroii multor romane și piese de teatru, nu puține dintre ele ecranizate, în capodopere cinematografice sau în seriale de duzină, au sursa de inspirație în această lume juridică. Forța ei de atracție se exercită de multă vreme asupra scriitorilor, prozatori și dramaturgi. Poate cu prea multă îndrăzneală, s-a scris și despre drept în poezie; în 1940, Erik Wolf a publicat un studiu intitulat abrupt Ființa dreptului în poezia lui Hölderlin (Das Wesen des Rechts in der Dichtung Hölderlins). Temeiul acestei fascinații pentru prozatori și dramaturgi, mai puțin pentru poeți, este puternica tensiune afectivă care se naște din confruntarea celor mai arzătoare dorințe cu cele mai tari reguli sociale, care sînt normele juridice. Indiferent de rezultat, această confruntare, care antrenează responsabilitatea și vinovăția, generează procese psihologice, dileme morale și interogații dramatice. Or artele în general, literatura în special, transmit emoția estetică în măsura în care forma specifică fiecăreia dintre ele îmbracă sentimente și pasiuni puternice. Cînd forma artistică tinde să își fie suficientă sieși, oricît de rafinată ar fi, emoția estetică se diluează; cînd sentimentele și pasiunile nu sînt însoțite de matricea stilistică proprie fiecărui autor, nu mai este posibilă emoția estetică, fiind înlocuită de o simplă reacție psihologică stîrnită de senzaționalul faptului divers. Marile opere literare cuprind în albia lor stilistică, originală și puternică, surprinzătoare și complexă, situații de viață, sentimente și pasiuni unice, pentru a le ridica prin emoție estetică la o dimensiune universală. Este firesc ca prozatorii și dramaturgii să caute și să găsească, de multe ori, această substanță fierbinte a vieții tocmai în lumea juridică. Literatura dreptului este rodul acestor căutări și descoperiri. O istorie a acestei literaturi, scrise la noi și pe alte meleaguri, ar fi pe cît de amplă, pe atît de captivantă.
Dintr-o a doua perspectivă se dezvăluie dreptul literaturii. O scurtă referire la istoria dreptului de autor este utilă pentru a marca adoptarea unor reglementări de protecție. Cînd publicarea cărților și a partiturilor piratate a devenit o afacere internațională, lăsînd scriitorii și editurile oneste fără venituri, ceea ce le-a pus în pericol chiar existența, la mijlocul secolului al XIX-lea autorii s-au solidarizat. De exemplu, în Franța, autorii și compozitorii dramatici s-au reunit în organizații care aveau atribuții de colectare a drepturilor de autor pentru membrii lor. Din comitetul care a înființat Société des Gens de Lettres, în 1838 făceau parte Victor Hugo, Alexandre Dumas, Louis Viardot și Balzac, unul dintre cei mai energici militanți pentru protecția dreptului de autor. Napoleon al III-lea a dat curs acestei cerințe și a adoptat în 1854 o lege prin care a stabilit că dreptul de autor este protejat 30 de ani de la decesul acestuia; ulterior, în 1866, pe baza recomandărilor făcute de comisia înființată de Napoleon al III-lea ca urmare a nemulțumirii autorilor și editorilor, durata a fost prelungită la 50 de ani, după care operele intrau în domeniul public.
Dar în paralel cu această geneză a protecției juridice a dreptului de autor, de care au beneficiat mai întîi scriitorii și compozitorii dramatici, iar apoi și alte categorii de autori, au fost adoptate și reglementările de așa-zisă protejare a bunelor moravuri, pe baza cărora au fost pornite procese împotriva unor scriitori, între care, în Franța, Baudelaire și Flaubert. A început astfel și istoria cenzurii, mai întîi cu scopul de a proteja bunele moravuri, iar apoi pentru apărarea ordinii politice. În regimurile totalitare, de stînga sau de dreapta, această cenzură s-a manifestat în mod barbar, prin arderea cărților scriitorilor indezirabili și prin întocmirea listelor cu opere interzise. Culmea barbariei a fost întemnițarea multor scriitori, considerați ca opozanți ai regimurilor totalitare.
Dreptul literaturii este un alt fel de Ianus. Una dintre fețe zîmbește către scriitori, ca semn al protecției libertății de creație, alta este schimonosită de ura față de cultura umanistă și de autorii care au creat-o.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.