Minuţioasa pregătire a unei călătorii

Mica noastră Odisee, pe care o voi povesti în cîteva episoade, sperînd să nu vă plictisesc prea tare, începe în piața mare din centrul Atenei. În Varvakeios Agora adică, un fel de Obor al Atenei. Și ce mai obor! Camaradul meu într-ale navigației își pune problema nu dacă vom găsi acolo tot ce căutăm, ci dacă există ceva care să nu se găsească în acea piață. Ne învîrtim amețiți printre tarabe și printre precupeții care-și strigă marfa cu voci ascuțite și răgușite, cu mulți ț. Mă întreb cine oare cumpără atîta marfă și ce se întîmplă cu milioanele de produse perisabile care rămîn nevîndute. Pare că oferta depășește cu mult nevoile cumpărătorilor, dar poate e numai o iluzie. Nu e la fel de frumoasă ca Boqueria din Barcelona, dar e „plină de conținut“.

Luăm o pîine uriașă, legume și fructe care să țină cît mai bine, șuncă în vid, miere, ouă, brînză, cașcaval, alune, semințe de dovleac, merișoare, ulei de măsline, sare, piper, condimente, iar de la magazinele alimentare din jur biscuiți, ceva conserve cu sarmale grecești, clasicele sardine, gem, ceai, cafea, bere, vin, whisky și odioșii Pringles, de ronțăit la nevoie, baxuri de apă, hîrtie igienică, șervețele. Avem mare grijă să nu uităm ghimbirul, cel care previne răul de mare. Problema e că nu știm cum vom căra toate astea, dar zeul Hermes ne scoate în cale niște cărucioare chinezești ieftine, din acelea cu care de obicei merg la piață oamenii mai în vîrstă. Sînt foarte bune, dar nu ne ajunge unul. Ca să încapă toate cumpărăturile de o săptămînă pentru șase oameni e nevoie de trei asemenea cărucioare și tot nu e destul.

Bagajul de cală la avion costa nesimțit de mult, așa că de la București n-am ­luat decît bagaje de mînă. Sigur, te poți gîndi că în sezonul cald nu-ți trebuie prea multe haine, dar noi, ca niște elevi silitori la școala de navigație, țineam minte că întotdeauna pe mare trebuie să ai o mulțime de lucruri: căciulă, mănuși pentru frig, dar și pentru protecție la trasul parîmelor, hai­ne impermeabile de sus pînă jos (cam ca la schi), pulovere, bluză de vînt, bluze cu mînecă lungă, să nu te bată prea mult soarele, pantaloni lungi, pantaloni scurți, costum de baie, medicamente, lanternă, fluier, compas, raportor, binoclu, șapcă, batic (să nu te arzi pe la ceafă), creme și ochelari de soare cu șnur special, care să-i țină legați de gît, șnur pentru șapcă, pantofi speciali cu talpă albă, sac pentru dormit pe punte. O mulțime de lucruri care nu trebuiau să depășească totuși cele zece kilograme de persoană admise la check-in. Pe cîntarul oficial de la aeroport, geamantanul meu avea 10,1 kg. Cum am reușit, nu mă întrebați, că nici eu nu înțeleg. Oricum, în afară de mîncare ne-au mai rămas de cumpărat din Atena lucruri pe care nu le mai luaserăm de acasă.

În jurul pieței, zonă comercială fiind, se găsesc nenumărate prăvălii mici și mari. Trec cîteva în revistă și realizez dintr-odată varietatea ofertei lor, cu mult mai mare decît cea din deja standardizatele noastre mall-uri. O negustoreasă mă atrage însă în subsolurile magazinului ei să-mi ofere niște șlapi. E un fel de hrubă îngustă și fără aer, care miroase a cauciuc și a naftalină. Tot mai transpirat, probez cîteva perechi și mă decid asupra uneia. Începe o tîrguială, dar femeia nu vrea să lase prețul sub 30 de euro, ceea ce mi se pare enorm pentru niște amărîți de papuci. Probabil că mă ia drept un străin cu bani mulți. Pînă la urmă plec și găsesc niște șlapi identici cu doar 6 euro de la o tarabă alăturată. Iau și mult dorita cutie de table cu puluri cu tot, că fără așa ceva pe punte nu se poate. Terminăm cumpărăturile și chemăm două taxiuri. În fața maldărului de bagaje, primul șofer venit pufnește în rîs, dar cînd aude că mergem la Marina Alimos, înțelege. Un port pentru iahturi, în care au bază permanentă peste o mie de ambarcațiuni. E o pădure de catarge acolo, un fel de parcare uriașă pe apă. Și nici măcar nu e cea mai mare din Grecia.

La pontonul trei ne așteaptă Dora, o doamnă scundă și ațoasă, cu șapcă și ochelari de soare, foarte bronzată. După toate aparențele, o navigatoare înnăscută. Ni-l prezintă pe colaboratorul ei, un tînăr croit cam după același tipar. Luăm iahtul nostru în primire, operațiune care durează mai bine de o oră. Îl verificăm împreună de la santină pînă la sarturi și pînze, de la chesoanele din pupa pînă la ancora din prova, de la closete pînă la buteliile de aragaz, de la motor pînă la vîslele bărcii de serviciu (care în termeni de specialitate se numește dinghi), de la cealaltă barcă, de salvare, pînă la fanioane și rachetele de semnalizare, de la hărți marine și instrumente de bord pînă la farfuriile și tacîmurile din dulapuri, de la prosoape și cearșafuri pînă la parîme, de la tancurile de apă și motorină pînă la dușuri și chiuvete, de la stația de radio-emisie pînă la scule și cheile cu care se încuie tambuchiul. Facem totul aproape exact cum am învățat la școală. La urmă ni se încredințează și dosarul cu actele navei. Sîntem emoționați. Barca asta, un Oceanis 41 fabricat de Beneteau, va fi complet pe mîinile noastre, ne va transporta peste mările lui Poseidon și ne va adăposti timp de o săptămînă încheiată.

Foto: Andrei Manolescu