Minunea de la Castel

25 iulie 2018   TÎLC SHOW

Se întîmplă în fiecare vară, de vreo șase ani încoace. Între dealurile – obligatoriu molcome, că nu poți rata clișeul ăsta – ale centrului Transilvaniei. În inima și în jurul unui castel, a cărui poveste începe prin secolele XV-XVI. Castelul Bánffy, de la Bonțida, la vreo treizeci de kilometri de Cluj. Satul are și el, la rîndul lui, o poveste care începe prin secolul al XIII-lea. Un spațiu încărcat de istorie și de gesturile bruște pe care aceasta le face uneori. Pe-aici au trecut vremuri de război, dar și de liniște și de nespusă frumusețe a tihnei. Șapte sute de ani mai tîrziu, locurile astea devin martorele unuia dintre cele mai fascinante fenomene culturale din partea asta de Europă. Electric Castle.

Ai zice că muzica e elementul central pentru un asemenea eveniment. Nu e. Sau nu mai e, așa cum înțelegem lucrurile acum, la grămadă. Adică lipești negreșit numele manifestării la care te duci de „cine vine să cînte“. Și nu calitatea muzicii e în discuție aici, ci numele majore care apar – sau nu – pe afiș. Pentru un eveniment de succes, sonoritatea numelor care onorează evenimentul e o dimensiune esențială. În cazul de față, lucrurile s-au întîmplat altfel. În doar șase ani, legenda Electric Castle a cîștigat un grad atît de mare de consistență și de concretețe, încît muzica – deși face parte din fibra intimă a ceea ce se petrece aici – devine un soi de fundal pe care se întîmplă tot ceea ce ține de acest fenomen cultural. Pentru că Electric Castle e un fenomen cultural în toată puterea acestei sintagme. Iar dacă Dimitrie Gusti ar mai trăi, e sigur că ar fi trimis aici, încă de la început, o armată de cercetători, de toate meseriile, să descrie această întîmplare.

Prezența și concretețea încep de la gestul elementar pe care-l face atît de multă lume, atunci cînd își planifică ce are de făcut în vara următoare, în funcție de perioada în care e programat Electric Castle. Pentru că, odată descoperită, e greu să renunți la povestea asta. Nu doar pentru că ai pierde nu știu ce nume de pe afiș, ci pentru că există ceva anume care te leagă de tot universul uman prezent aici, în fiecare an. Acest fel de solidaritate – mai mult sau mai puțin exprimată – vine, în primul rînd, din ceva care se detașează net de gusturile muzicale ale fiecăruia dintre noi. Vine dintr-un tip de vibrație după care tînjim în viața obișnuită, cea de zi cu zi, cea în care ne dorim, uneori cu disperare, să avem o existență comunitară așa cum am văzut la alții, prin alte țări. Un tip de coagulare a societății, o consonanță a indivizilor care o alcătuiesc, nu în vreo formă ridicolă de unanimitate, ci în împărtășirea unei energii, a unei direcții comune de deplasare, în care fiecare își poate găsi locul. Absența acestui tip de energie în spațiul public în care respirăm și ne deplasăm cu toții e una dintre marile frustrări, profund erozive, la care ne supunem zilnic. O absență care se soldează cu unul dintre cele mai traumatice sentimente pe care le poți trăi – lipsa de apartenență.

Imensul concert de detalii din care e construit fenomenul Electric Castle creează un anumit fel de spațiu, unde simți că te poți manifesta altfel decît în spațiul public de zi cu zi. Chiar dacă nu ai nimic în comun cu muzica de aici, poate chiar cu felul de lume care se adună anual la așa ceva, odată ajuns, s-ar putea să ai o mare surpriză. Să simți că, deși, poate, ceea ce se-ntîmplă aici nu e genul tău deloc, totuși, într-un anume fel, chestia asta nu numai că nu-ți e străină, dar te și reprezintă cumva. E ceva cu tine, despre tine, deși nu știi să pui cu orice chip în vorbe așa ceva. Pentru că, la început, pare un spațiu dedicat doar „puștimii“. Ce om matur, normal la cap, și-ar pierde cîteva zile aici, în noroi crunt, în ploaie, pe un cîmp dintre dealurile – obligatoriu molcome! – ale Transilvaniei? Ce om cu scaun la cap s-ar opinti să-și împingă mașina într-o parcare transformată în mlaștină universală, noaptea, tîrziu, într-un week-end în care ar putea să boierească acasă? Cine-ar sta la coadă, la autobuz, să meargă la așa ceva sau să plece, în creierii dimineții, de-acolo?

Marea poveste a detaliilor care fac lumea acestui fenomen cultural poate să-nceapă tocmai de la cozile de sute de oameni care așteaptă, într-o ordine perfectă, să ia autobuzul. E ordinea aia pe care-o povestești cu obidă, cînd vii din concediu, de prin alte țări. Ordinea aia în care totul funcționează impecabil. De-aici încolo începi să vezi, dacă ai un pic de bunăvoință, și dacă Divinitatea nu te-a lăsat hater pe vecie, cum se articulează o lume pe care ți-ai dori-o prezentă, în esența ei, și în viața de zi cu zi. Pentru că asta creează, în afară de muzici, vibrația acestui fenomen cultural. Sentimentul de apartenență. Un sentiment care vine din temeinicia cu care sînt așezate lucrurile. Din coerența unui discurs. Din limpezimea cu care sînt articulate toate detaliile. Din tot ce alcătuiește, pînă la urmă, lumea Electric Castle. Ca oriunde pe planeta asta, poți să și cîrîi, să mîrîi, să ai ceva critic de spus. E absolut firesc să fie așa. Dar imaginea concentrată a acestui fenomen e o adevărată machetă a modelului civilizațional pe care ni l-am dori – și nu-l avem! – în viața de zi cu zi. Iar acum, de cînd călătorim liber, avem ocazia să comparăm direct, deseori dureros pentru noi, ceea ce vedem prin alte părți cu ce avem pe la noi, pe-acasă. Odată ce calci la Castel, nu te mai gîndești la comparația asta dureroasă. Uiți, pur și simplu. Ești într-o lume care, poate fără să-ți dai seama cum, te reprezintă într-un anume fel. Lucruri care funcționează bine, un discurs estetic limpede, limite precise, dar trasate cu delicatețe, un spațiu în care încape enorm de multă lume, dar unde nu te deranjează că mai există și alții. Ești la Castel.

Mai multe