Mințile în cap
Spiritualitatea e ceva foarte înalt. Ea este în strînsă legătură cu creierul. La opusul lumii cerebrale se află lumea intestinală. Nimic mai impur decît excrementul. Sîntem de acord. E clar. În timp ce prezentam, acum cîteva zile, pașaportul la control mi-am pus următoarea întrebare firească: ce e mai confortabil de ținut între degete pe un șantier arheologic, o bucățică de excrement preistoric sau o bucățică de creier preistoric? O întrebare a cărei importanță m-a confiscat, împiedicîndu-mă apoi să mă bucur cum se cuvine de tărîmul morganatic al mărfurilor duty-free, tărîm care m-a făcut, de atîtea și atîtea ori, să visez. Răspunsul, pentru mine personal, e însă foarte simplu. Excrementul uman vechi, preistoric, antic sau medieval, e foarte comun, nu miroase și are o onestitate nu lipsită de veselie. Ca oricărui arheolog, mi au trecut prin mînă mai multe decît ar fi normal pentru un om serios. În schimb, puținele bucăți de creier găsite pe situri arheologice antice de care am știre și ale căror imagini le-am văzut m-ar face să-mi pun mănuși. (Mănușile sînt necesare oricum întotdeauna cînd se iau probe organice care vor fi analizate în laborator; dar nu ca să mă protejeze pe mine de excrement, ci pe el de mine.) Dar poate ar fi mai bine să revin eu după ce vă terminați cafeaua… Nu mă interesează însă o arheologie cosmetizată, gîfîind sub o sticlă groasă de televizor. De aceea vă cer permisiunea să reflectăm asupra cîtorva chestii nițel macabre. Cu nimic mai macabre decît e permis și chiar necesar în industria de divertisment, de altfel.
O să prezint deci cîteva cazuri de țesut cerebral intact descoperit, în mod excepțional, în săpături arheologice. Nu vorbesc deci despre mumificarea intenționată (care în Egipt presupunea oricum extragerea creierului), și nici despre nefericiții descoperiți înghețați prin munți, ca Ötzi, sau înecați în mlaștini preistorice devenite apoi turbării. Dacă vorbim doar de săpăturile de prin anii ’60 încoace, mai meticuloase, se cunosc cel puțin 15 situri arheologice cu asemenea descoperiri, de la cele neolitice la cele medievale. Ce au în comun siturile astea este umezeala permanentă, deci faptul că descoperirile provin dintr-un mediu argilos lipsit de oxigen și că trupurile par să fi primit o înmormîntare foarte rapidă. Inclusiv din cauza unor accidente: de pe un sit elvețian provin 18 indivizi prinși în anul 1 î.Hr. de un pod prăbușit în timpul unei inundații catastrofale, toți cei 18 celți avînd materia cenușie bine păstrată. În general, pe aceste situri dimensiunile creierelor sînt reduse la jumătate sau la un sfert, dar circumvoluțiunile se văd cu ochiul liber. Țesutul e gri, alb sau arămiu, fără miros. Analizele arată că neuronii, axonii, mielina sînt adesea bine conservate. Foarte curios e că, practic, în toate aceste situații în care se constată conservarea țesutului cerebral, nu există alte urme de țesut pe oase, asta deși în condiții normale conținutul craniului este printre primele care dispar. Tocmai genul ăsta de observații au dus la primii pași spre neurochimie, de exemplu prin Antoine-François de Fourcroy, intrigat, pe la 1800, de conservarea în pămînt a țesutului cerebral (în cazul respectiv, din unele cimitire recente ale Parisului). Aparent, ceea ce face țesutul cerebral să se păstreze nu este fenomenul de saponificare a grăsimilor, care poate altminteri crea substanțe (adipo)ceroase foarte stabile, întîlnite arheologic pe situri de acum o mie-două de ani și uneori luînd formele corpului.
Poate cel mai studiat azi e un exemplu de secolele VII-V î.Hr., găsit în săpături arheologice făcute în 2008 în plin cîmp, acolo unde Universitatea din York intenționa să-și facă un nou campus. Într-o mică groapă ceremonială de la Heslington se afla deci acest craniu, cu mandibulă și două vertebre, nimic altceva. Decapitarea, ca în multe cazuri din necropolele din Anglia, în epoca fierului ca și în epoca romană, a avut loc post-mortem. În craniu se aflau mai multe fragmente de creier, din care cel mai mare este (dacă pot să folosesc o unitate de măsură învechită) cît o eugenie. Țesutul e redus la un sfert din dimensiunea normală, iar deteriorările lui, atîtea cîte sînt, au avut loc sub acțiunea propriilor enzime (autoliză), nu a bacteriilor (putrefacție). S-au spus multe lucruri răutăcioase despre decapitare, dar ea prinde foarte bine pentru conservare.
Echipa care a publicat creierul de la Heslington în Journal of Archaeological Science îl descrie drept avînd o „textură ca de tofu“. Un alt creier, de la Seyitömer Höyük (Turcia), din care s-a păstrat o secțiune și mai substanțială, e descris, în HOMO – Journal of Comparative Human Biology, drept „aproape ca un bioporțelan“. Ideea e fascinantă, deși din păcate nu găsesc argumente explicite în sprijinul ei în articol. În 2010 au fost găsite, în acest tumul vest-anatolian, cîteva creiere de epoca bronzului, în craniile unor victime arse și îngropate brusc în timpul unui cutremur. La originea etichetei „bioporțelan“ pare să stea prezența neobișnuită în acest țesut cerebral vechi de 4000 de ani a unor elemente chimice ca seleniul și staniul (altminteri absente acolo din sol, din dinți și oase) și ca borul (folosit și în mumificarea egipteană).
Tumulul va dispărea curînd, pentru a deveni o mină de cărbune, dar alte descoperiri or să ne ajute să înțelegem mai bine viața arheologică a organului gîndirii. Nu vom găsi, bineînțeles, nici creierul negru al lui Piranesi, nici rețelele neuronale pictate, fără intenție, de Jackson Pollock (foto), dar poate măcar Game of Thrones să ne apară în altă lumină.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
Foto: Blue Poles, 1952, de Jackson Pollock