Mîndrie şi prejudecată. Fudulie şi precaritate

Există nenumărate împrejurări în care, zilnic, vrînd-nevrînd, te poți simți mîndru, dar și groaznic de trist că ești român. Asta pentru că așa sîntem învățați de mici. Cum dăm de un succes sau de un eșec în orice, cum fugim la identitatea românească. De acolo începe și acolo se termină totul pentru noi. Evident, n-om fi toți la fel. Dar mai cu seamă ăștia care venim cu tălăngi zornăitoare din epoca național-comunismului, cam asta am supt de la sînul Patriei. Cum a lipsit ceva – demnitatea elementară a ființei umane, mîncarea, apa caldă, curentul electric, posibilitatea de a te exprima sau de a circula liber, și lista poate continua mult și bine –, cum am umplut imediat golul ăla cu ce am avut la îndemînă atunci. În principal, cu hrană spirituală. Iar asta era alcătuită din nutreț concentrat identitar și mari porții de fîn patriotic, proapăt cosit de pe holdele glorioasei noastre istorii.

Iar tinerii și foarte tinerii născuți după 1990 – cei care spun cu seninătate că ei n-au nici o treabă cu comunismul, că e ceva de care ne agățăm prostește, ca să găsim justificări pentru eșecuri – n-au scăpat nici ei de atracția gravitațională a acestei lumi interioare care ne bîntuie. Nu puțini dintre ei rîd cu gura pînă la urechi de faptul că ești captiv în obsesia traumei comuniste. Dar după cîteva minute de conversație îți explică, absolut firesc, cum pe meleagurile astea s-a frămîntat plămada din care e alcătuită lumea. Iar dacă nu-ți vorbesc despre geto-daci, să nu te miri că apare în discuție, evocată cu nostalgie, personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu. Precizez, din nou, nu e o judecată care ne cuprinde pe toți, nu e un model în care încape toată suflarea de la noi, e doar o parte din aromele ceaunului în jurul căruia ne strîngem.

Pe modelul pe care ni l-au predat tătucii național-comuniști, se știe că, dacă vrei să compromiți o idee, n-ai decît s-o supraexpui. Adică s-o vînturi și s-o pritocești, să-i pui fustele-n cap, s o tragi de cozi în văzul lumii și să-i bagi pastă de dinți în gură, cînd doarme. Tătucii știau bine – așa cum știu și azi cei care au crescut la școala de partid – că sublimul după care tînjesc oamenii se poate transforma imediat în derizoriu. E suficient dacă îi scrii pe spate, cu creta, fără ca el să știe: „Fraier!“ Îi mai pui două piedici, mai tragi în el cu cornete și cu ace de gămălie îndoite, îi găsești o poreclă tembelă, și gata. Treaba e rezolvată. A ajuns pe mîinile noastre, nu mai are scăpare. Cu cît ideea e mai înaltă, mai nobilă, mai capabilă să genereze lumină, cu atît mai umedă e dorința de a o devora. De a o tăia și tranșa.

Exact așa și cu ideea de luptă împotriva corupției. Adu-o cît mai aproape de noi, de oamenii obișnuiți, și, deodată, n-o să ne mai placă. Trivializeaz-o și-ai aneantizat-o cu mare succes. Fă în așa fel încît să-i simțim apropierea și mirosul de sînge și-o să mușcăm din ea ca fiarele cele mai înfometate. Șoptește-ne că chestia asta cu anticorupția e adusă de unii de afară. Zi-ne că au adus-o cu un interes. Și convinge-ne că s-ar putea să ne afecteze pe oricare dintre noi. Dacă fur la un moment dat ceva – micuț, nu contează, de cîțiva lei –, s-ar putea să dau socoteală pentru chestia asta? Hopaaa! Nu mai e bine. Lupta împotriva corupției nu mai e așa frumoasă cum credeam. Îl afectează și pe un văr de-al meu care e deputat? Îi afectează și pe cumnatu-meu, care e primar, dar și pe un unchi de-al nevestei, care e director de spital? Nu e doar ceva care se dă la televizor și pe Facebook? Nasol! Păi, e o prostie. Că ăștia ai noștri doar încearcă să-și facă treaba. Acuma, hai să fim serioși. Cine sărăcește dacă iei și tu un pic, acolo, fără să se vadă? Pentru un rahat din ăsta să ai nu știu ce proces peste 10-15 ani? Asta e lupta împotriva corupției? Atunci nu ne mai place.

Primarii sînt ca furnicile. Ce, nu există și furnici grase? Ei sînt cei care aduc fragmențelele de mîncare din care se hrănește roșeața în obraji a oricărui partid. Într-un fel sau altul, pe ei trebuie să-i mulțumești cumva, după ce au trudit și au cîștigat puterea. Cînd se plîng că nu mai pot semna nimic, că activitatea din primării e blocată, că toată lumea se teme de anticorupție, trebuie să iei niște măsuri. Viața politică nu e deloc roz, dacă e purtată pe umerii unor primari triști. Și, ca să-i înveselim, căutăm soluții în orice. Nu contează furturile de dimensiuni aiuritoare din trecut. Uităm evaporările de bani publici, ca și cînd n-ar fi fost. Uităm toate căsoaiele de neam prost, construite cu valoarea simbolică de a te face să înțelegi că tu ești un supus nevolnic și că așa vei rămîne toată viața. Uităm sfidările producătoare de perplexitate pentru orice ființă umană dotată cu bun-simț, jignirile și punerile la punct, abuzurile și lăfăirile în poziția de stăpîn, ale unora pe care i-am ales să administreze, nu să împărățească.

Uităm toate astea. Dacă ideea de anticorupție e ceva care se pune în calea talentului nostru de a ne descurca, atunci e o idee antinațională, adusă de unii de-afară. Vor s-o-nfigă pe aici, ca să ne fure ceva. Și doar n-o să-i lași pe alții să fure aici. Aici furăm noi. Deși poți să-i lași și pe ăia un pic. Așa, pentru diversitate. La o adică, poate chiar colaborăm. Dar e bine și pentru desăvîrșirea unui camuflaj performant. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.