Mîndria de a fi umil

7 martie 2018   TÎLC SHOW

Cu ani în urmă, printre obiectele nelipsite ale lumii noastre de atunci trona unul care, uneori, căpăta aspect monumental. Radiatorul. Prietenul de nădejde al trupurilor noastre etern înfrigurate. Ne înfofoleam în mai multe rînduri de haine și ne populam locuințele din legendarele blocuri ale „fericirii“ comuniste aidoma unor mumii fantomatice, coborîte dintr-un lung serial grotesc. Cînd centralele termice intrau în adormire, pentru a face economie, ca să plătim – cu mîndrie, evident! – datoria externă, intrau în funcțiune minunatele radiatoare. Iar astea erau de toate formele, de la cele care semănau cu o antenă de satelit (celebrele „parabolice“) pînă la cele instalate definitiv în confortul ideii de monumentalitate. Iar culmea monumentalității era modelul acela de radiator care întruchipa un cămin. Mare, tăblos, cu rezistențele de o parte și de alta, așezate vertical, ca niște coloane care susțineau acest templu al căldurii, și cu mijlocul, unde ar fi trebuit să fie focul, acoperit cu o mască roșiatică, de plastic, ceva care trebuia să imite tăciunii incandescenți, iar sub plasticul ăsta un bec, deasupra căruia, uneori, se mișca și un soi de elice, în așa fel încît să dea senzația de pîlpîire a „flăcărilor“ din cămin. Superbă creație!

Numai că monumentul ăsta, dincolo de kitsch, devenea o metaforă cosmică în momentul în care se lua și curentul electric. Ceea ce, de la o vreme, devenise o regulă. Cei mai iubiți fii ai poporului s-au prins repejor că o duceam minunat, încălzindu-ne la eroicele noastre radiatoare. N-aveai superbul model care imita un cămin? Nu-i nimic. Făceai unul artizanal, din cărămizi refractare sau din ditamai blocurile de BCA. România era o gigantică sală igrasioasă, în care se cînta zilnic o simfonie a căutării de căldură, interpretată suprarealist, la milioane de coarde incandescente. Pînă cînd dirijorii acestei lumi au oprit și curentul electric. Nu-i nimic. Imaginația omului umilit funcționează deseori asemenea celui mai performant resort. La urma urmei, e vorba despre instinctul de supraviețuire, care se ascute enorm prin exercițiu. N-am mai avut curent? Nici o problemă! Am inventat alte monumente. Mărețele plăci de teracotă sau glorioasele ghivece pe care le puneam direct pe flacăra de la aragaz. Asta pînă cînd se mai găseau butelii sau cînd presiunea gazului era una în care mai pîlpîia o scînteie de viață. În absența oricărui tip de energie, monumentele încălzirii noastre au devenit triste obiecte de muzeu, semne definitive de la căpătîiul oricărei forme de demnitate. Marile calorifere și radiatoare fără căldură, televizoarele masive, îmbrăcate în furnire lăcuite, ecrane muribunde care sărbătoreau zilnic o lungă înmormîntare, frigiderele albe, strălucitoare, imaculate, șterse de praf, dar mereu goale, lustrele apartamentelor noastre, alte monumente de care eram atît de mîndri, dar care primeau rar vizita luminii.

Toate simbolurile astea ale umilirii noastre s-au transformat, firesc și diafan, în piesele retro ale muzeului contemporan prin lentila căruia ne vedem trecutul. E normal să fie așa. E parte din natura ființei umane. Ce nu e normal e să glorifici umilirea asta. S-o transformi în virtutea de a fi trăit niște vremuri care „te-au călit“, te-au „educat sănătos“, te-au pregătit „pentru viață“ și te-au învățat că „nu tot ce zboară se mănîncă“, dar te-au mai învățat și diferite forme de a fi mîndru că… ceva. Mîndru că orice. Cînd vii dintr-o cruntă umilire și cînd asta ai fost învățat, că n-ai ce face, trebuie să înduri, singurul lucru pe care crezi că îl mai ai de sărbătorit e propria condiție. Și minunea că mai trăiești. Faci din asta unica valoare, ui-tînd să-i tragi la răspundere pe cei care te-au umilit și devenind foarte repede și mai complice cu ei, într-o lume nouă, în care ai și tu ocazia, la rîndul tău, să umilești. Și-atunci îți inventezi dușmani, ca să uiți de orice răspundere ai purta pentru propria ta umilire. În jur vezi doar dușmani. Dar îl înjuri și pe Salam, cu manelele lui, care cîntă tot despre dușmani. Pentru că doar tu ai suferit crunt și ai dreptul de a avea așa ceva. Și te înconjuri cu icoane, sperînd că, dacă ești umil în fața lui Dumnezeu, o să uiți că te-ai umilit sau că te umilești și în fața unor ticăloși. Imaginile din icoane te ajută, de multe ori, doar să pui responsabilitatea pe umerii altcuiva. Nu trăiești un sentiment religios. Respiri într-o superstiție. Și nu Dumnezeu e superstiția, ci jocul tău de umilință și umilire, jucat la umbra religiei, nu a credinței. La adăpostul obiceiului de a te ascunde în valori care-ți camuflează mîndria profund rănită, cea care acum se răzbună, umilind în numele „dreptății“, „normalității“, „tradiției adevărate“, „istoriei adevărate“.

Ești „umil“ în fața „valorilor“ în care crezi, dar ești și foarte mîndru că ești umil. Și zici asta cu voce tare, să se știe. Dacă nu se aude cînd vrei tu, te-apuci și strigi. Și înjuri. Și jignești. Și îi umilești cu lejeritate pe alții. Și ai mereu ceva de zis la adresa libertății care, întotdeauna, e „prost înțeleasă“. Te ascunzi doar între icoane și strămoși, evitînd să dai un răspuns de la tine, din sufletul tău. Asta pentru că icoanele și strămoșii nu vorbesc. Nu pot să-ți dea un răspuns, nu pot să te contrazică, tac. Prin urmare, tu înjuri cînd vorbești, nimic nu-ți e pe plac, totul pute și scîrțîie, mereu ești ăla care formulează cel mai bine ceva, care dă sentința, care spune „în cunoștință de cauză“ cum stau lucrurile, care privește cu „milă“ la ăia care „au luat-o razna“ doar pentru că au o altă părere. O cruntă dorință de răzbunare își sună în tine toate clopotele. O răzbunare pe oricine. E normal. N-o să poți striga în gura mare că ești mîndru că ai fost sau că ești umilit. Există o formulă care funcționează mult mai bine, te scutește de orice responsabilitate, una care dă și un soi de energie. Strigi cît te țin plămînii că ești mîndru că ești umil.

Mai multe