Mihai Răzvan Ungurenii

23 februarie 2012   TÎLC SHOW

Lui Mihai Răzvan Ungureanu s-ar putea să-i strice preocuparea pentru propria imagine. Acest gen de preocupare ar trebui să fie unul pozitiv în ţara ministreselor cu andrele, a primarilor socialişti cu svastică şi a liberalilor cu chitară, dar, în special, a foştilor activişti cu palme mari, bătătorite de la legatul viei, dar mai ales de la aplauzele din Sala Palatului. Unde greşeşte, atunci, noul premier?

Aici, trimiterea la preistoria utecistă a lui Ungureanu ar putea părea obligatorie. Dar, pînă la urmă, activitatea lui în Uniunea Tineretului Comunist e cam dintr-un alt ev şi loc. Nu intră în ceea ce ar trebui să fie o succesiune de ipostaze publice consecvente, mature. Şirul acestora ar fi trebuit să înceapă mai tîrziu.

Mai precis, undeva prin toamna lui 1996, cînd actualul prim-ministru participa la o Serată muzicală a lui Iosif Sava, în care sărea, cu un glas cam piţigăiat şi afectare interbelică, dar cu dezinvoltură, de la o epocă istorică la alta. Înregistrarea, dezgropată de TVR, părea să prefigureze în istoricul de 28 de ani un Neagu Djuvara sau ceva asemănător.
Peste zece ani, în 2006, acelaşi Mihai Răzvan Ungureanu apărea într-o ipostază publică aiuritor de diferită: sosie de Andy Fletcher de la Depeche Mode. Alături de el, Andrei Gheorghe şi Piersic jr. – în cazul lor, nimic nefiresc, doi entertaineri au voie să facă o mulţime de lucruri cu propria imagine.

Însă Mihai Răzvan Ungureanu era şi ministru de Externe în funcţie, pe deasupra şi şcolit la Oxford. Sătui de activistul alb-negru, cu palme ca de focă, politicienii de generaţie mai nouă – a lui Ungureanu – au început să se împopoţoneze cu tot felul de băşti şi insigne, ca Mazăre, ca să facă, dacă nu impresie, cel puţin tot felul de impresii pe la TV. Sau, dimpotrivă, au scos de pe ei ce-au putut scoate, ca Elena Udrea, care, atunci cînd ţinutele inadecvate n-au mai fost destul, a lăsat ca o publicaţie să mai decupeze prin zona decolteului, în Photoshop. Curios, asta s-a petrecut în aceeaşi revistă care îl mascase pe Ungureanu în Depeche Mode, revistă care s-a vrut multe, dar n-a avut niciodată prea mulţi cititori: tabu.

Să fie istoricul de la Oxford şi specialista-n geopolitică (aşa scrie-n CV-ul Elenei Udrea) chiar la cheremul unor redactori-şefi de reviste cu tiraj de 15 mii de exemplare? Mai degrabă, cei doi sînt la cheremul lor. Ca şi toţi ceilalţi. Mihai Răzvan Ungureanu ştie acest lucru şi, recent, a luat măsuri: a cerut demiterea unui domn pe nume Horia Hăhăianu din fruntea Transelectrica, din cauza unei declaraţii inabile despre rezervele de energie, care riscau chipurile să se termine; posibil motiv de panică.

Intemperiile sînt în România momentul cînd tot felul de şefi de agenţii, secretari de stat, meteorologi şi alţii beneficiază de cele 15 minute de faimă ale lui Andy Warhol. Horia Hăhăianu nu e nici primul, nici ultimul. Aşa că intenţia lui Ungureanu pare a fi aceea de a transmite un mesaj de felul: „Nu mişcă nimeni în front acum, că am venit eu“.

Să vedem ce (altă) imagine proprie, sau a Guvernului, va dori prim-ministrul să proiecteze în continuare. Deocamdată, Ungureanu are destulă vizibilitate, în fruntea plutonului de necunoscuţi cu masterate la universităţi nu tocmai celebre şi intelectuali cu Educaţia Fizică şi Sportul la bază, care alcătuieşte Guvernul României. Ceea ce înseamnă aşteptări, mai ales dat fiind suflul Pieţei Universităţii.

Problema politicianului Ungureanu e să nu treacă în mod depeche sau ceva asemănător, la fel cum rockerul din liceu Ungureanu – Cîţi n-am cîntat la chitară?... dar cîţi facem caz de chestia asta? – era inhibat de cititorul de istorie Ungureanu tolănit pe cine ştie unde, cu vreun Mommsen în braţe. Iar directorul SIE Ungureanu n-a fost un director tocmai discret, ca dovadă cele vreo 25 de interviuri pe care le menţionează chiar site-ul Serviciului de Informaţii Externe, pentru cei mai puţin de cinci ani cît a fost în funcţie. Adică unu la două luni, două luni şi ceva.

Teoretic, cu siguranţă, polivalentul nostru premier ştie despre consecvenţă că e o virtute. A spus-o cel mai bine un tip, Polonius. Şi e probabil să fi aflat pînă acum, de la Iosif Sava sau alţii ca el, că muzica e făcută din pauze. Dar cel mai bun sfat pe care îl poate primi Mihai Răzvan Ungureanu vine de la altcineva: „Enjoy the silence!“. Recunoaşteţi autorul?... 

Iulian Comanescu este analist media.

Mai multe