Micul București

N-am mai fost de mult prin lipscănărie. Nu-mi place, ca să fiu sincer. Urmez însă acum, de la distanţă, grupul de ziarişti preumblaţi de Eugen Istodor cu Ghidul turistic şi de chefuri al Lipscanilor în mînă, pe urmele plimbărilor sale de documentare. Forţat să mă opresc din cînd în cînd – şi mai ales să privesc –, (re)descopăr alt Lipscani. E plin de mici bijuterii arhitectonice, dintre care însă majoritatea stau să-ţi cadă în cap. Unele balcoane şi feronerii atîrnă, dezmembrate, chiar deasupra mesenilor de la interminabilele terase. Cînd îţi iau comanda, ar trebui să-ţi aducă şi cască de protecţie – zîmbeşte un turist ad-hoc al grupului lui Eugen. Dan C. Mihăilescu vorbeşte despre slujbă de Maslu şi alte parastase la căpătîiul răposatului Centru Istoric al Bucureştiului. Nu mai lipseşte decît ca nea Gigi, lăutarul, să ne cînte „Te-am zărit printre morminte“. (Eugen Ciocan chiar ne-a îmbrăcat o dată pe cîţiva dintre noi în haine de epocă şi ne-a fotografiat pe ruinele lipscănăriei, ca pe nişte fantome ale trecutului în cimitirul Capitalei.) În schimb, nea Gigi se apropie de mine şi-mi cîntă la ureche „Yesterday“. Bine şi aşa... 

Cam multă agitaţie şi euforie însă pentru o înmormîntare! D.C.M. vorbeşte despre Lipscani de la brîu în sus şi este cuprins de dezolare. O fotografie din Ghidul... lui Eugen îi confirmă perspectiva: Lipscani by night este un şir de luminiţe punctuale la nivelul solului, marcînd vitrinele, peste care se pierd în cerul nopţii fantomele întunecate ale etajelor părăsite. Lipscaniul „de la brîu în jos“ este însă exploziv şi pestriţ. Pare Berăria Naţională! – se revoltă Gheorghe Leahu, unul dintre cei mai buni cunoscători ai zonei: Firmele de bere au încurajat proprietarii din zona Lipscani să facă reclamă, încurajîndu-i şi subvenţionîndu-i prin bani, mese, utilaje. Terasele îngreunează traseul turistic, e imposibil de parcurs, e un labirint unic în lume. Vă spun eu că nu există niciunde aşa ceva! Oamenilor, care alcătuiesc acest labirint viu şi care îşi sorb berea la umbră, nu prea pare să le pese însă de aceste regrete de urbanist. Se înghesuie şi mai mulţi pe la mese şi pur şi simplu se bucură de vreme, în ciuda vremurilor. Nu seamănă deloc a înmormîntare... 

Doi masteranzi de-ai mei ne povestesc cum e cu spaţiile interioare ale acestor cluburi şi baruri şi cum sînt ele folosite de către tineri şi „sub-culturile“ lor de apartenenţă: În mai 2010, această zonă număra aproximativ 100 de baruri şi cluburi. Toate cluburile din Centrul vechi folosesc un sistem al petrecerilor în funcţie de seri, deci folosesc muzică diferită în seri diferite. „Cînd plecam de aici, din Fire, în altă parte... nu ştiu, aveam chef să dansez sau să agăţ altceva... Mie îmi place să dansez, nu mă interesează ce poa’ să zică unu’ sau altu’. Ei, şi îmi întorceam tricoul pe dos, să nu se vadă formaţia, să nu mai fiu în uniformă, şi mergeam în alt club...“ – povesteşte un „subiect“ al celor doi studenţi ai mei. Identităţi fluide, spaţii volatile, dispariţia „tabieturilor“... Posmodernitate mare, monşer! 

O imagine din Ghidul... lui Eugen rezumă parcă mai bine decît totul acest amalgam: lupa capitolină priveşte heratic în zare, de pe soclul ei, în timp ce la baza acestuia doi maidanezi se uită pe jos după resturi de mîncare din gunoaie. 

Nu ştiu cît de îndreptăţită a fost reputaţia Bucureştiului de „micul Paris“, dar lipscănăria a devenit, într-un fel, micul Bucureşti al zilelor noastre. Are de toate, cîte puţin din toată Capitala, şi „de la brîu în sus“ şi „de la brîu în jos“, şi masiva delăsare a edililor, şi iniţiativa haotică a antreprenorilor, şi agonie, şi extaz. Principalul merit al ghidului, în acest context, este faptul că operează pas cu pas cîte un zoom, ca pe GPS, şi ne plonjează dincolo de aparenţe, scoţîndu-ne în evidenţă cînd mizerii mai mari decît credeam, cînd spaţii mai frumoase decît speram. Dacă ar pune mîna pe el, cred că mulţi proprietari din zonă l-ar răspopi pentru drăgălăşeniile pe care le-a scris despre locantele lor – dar asta e! – este primul ghid Michelin de Dîmboviţa, marca Istodor. 

Vorba turistului, love it or hate it, dar ăsta e Bucureştiul!

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.