Micile schimbări

Deşi par de cînd lumea, o mulţime dintre măruntele noastre obiceiuri cotidiene au fost în realitate modificate relativ recent, adică în ultimii douăzeci şi ceva de ani. Nu mă gîndesc neapărat la schimbările legate de progresele tehnologice, cum ar fi apariţia telefonului mobil sau a Internetului, ci la modificări de mentalitate şi de standard de viaţă.

Poate una dintre observaţiile care definesc cel mai bine ceea ce vreau să spun este că astăzi mulţi oameni nu mai beau apă de la robinet, ci doar cumpărată sub o formă sau alta de la magazin. Unii par chiar să fi uitat complet că înainte de 1989 (şi cîţiva ani după) sifonul ori apa minerală (care nu se găseau prea uşor) erau destinate în special sărbătorilor şi petrecerilor, iar actuala apă plată, îmbuteliată, nu exista nici măcar ca idee. Interesant este că schimbarea s-a produs în condiţiile în care nu există date că, în aceşti 20 de ani, apa de la robinet, pe care înainte toată lumea o bea, şi-ar fi schimbat în vreun fel caracteristicile (bune sau rele). Şi dacă tot vorbim de apă, e de observat că tot mai puţină lume face baie în cadă, iar din unele case construite în ultima vreme cada chiar lipseşte, înlocuită fiind de cabina de duş.

Tot aşa, să ne amintim cum gunoiul menajer se arunca direct în coşul sau găleata din bucătărie, care apoi erau răsturnate în burlanul de pe palier, în containerul din faţa blocului sau în pubela din faţa casei. Adică nu se foloseau pungile de plastic, care ştim că erau lucruri rare şi păstrate la mare preţ (mai ales dacă aveau şi vreo inscripţie). Conceptul de sac menajer nu exista. Astăzi, la piaţă, punga (de un leu – cum se numea odată) e oferită de vînzător. Atunci, dacă te trezeai la cumpărături fără pungă sau plasă putea însemna că ai bătut drumul degeaba (sigur, nu rareori se întîmpla să mergi degeaba chiar şi cu plasă, şi cu bani la tine).

La magazine nu exista nici măcar ideea ca vînzătorii să poarte mănuşi cînd puneau mîna pe produse alimentare, ca pîinea, de exemplu. Luau banii şi-ţi dădeau pîinea cu aceeaşi mînă şi nimeni n-avea nimic de zis (şi nici de gîndit). Astăzi, la intrarea şi la ieşirea din magazine oamenii şi vînzătorii se salută reciproc. În comunism, aşa ceva nu se întîmpla decît în comunităţile foarte mici, în care oamenii chiar se cunoşteau ca vecini sau din familie.

Tot mai rar vezi în zilele noastre pietoni care să treacă strada prin locuri nepermise sau cînd semaforul e roşu. Înainte de ’89 disciplina asta se vedea cel mult prin oraşele ardelene. Bucureştenii traversau în general destul de haotic, iar cînd se nimereau prin Ardeal şi făceau tot aşa, cei care stăteau la stop (chiar cînd nu se vedea nici o maşină) îi priveau cu reproş. Una inversă ar fi că pe atunci epilatul pe picioare la femei nu era un obicei aproape general, aşa cum este astăzi, iar prin aceleaşi oraşe ardelene, pilozitatea peisajului de pe trotuare era destul de şocantă pentru un bucureştean. Nu mai vorbesc de mustăţi. În fine, într-o ordine apropiată de idei, ce femeie ar mai folosi astăzi vata (quelle horreur!). Iar pe atunci erau perioade cînd pînă şi vata lipsea din farmacii (că doar acolo se găsea). Înainte, la şcoală, cei care nu puteau să facă ora de sport trebuiau să aducă scutire de la doctor. Astăzi, cei care vor să participe la ora de sport trebuie să aducă de la doctor adeverinţă că sînt apţi.

Parcă nu se mai întîmplă aşa des ca gospodinele să-şi pună aşternuturile pe fereastră, la aerisit, sau să-şi scuture pe geam cîrpele de praf, în capul trecătorilor şi al vecinilor de dedesubt. Nici bătutul covoarelor nu mai e tocmai la modă. De asemenea, nu mai e deloc cool să-ţi speli singur maşina pe stradă, în faţa blocului (în schimb, se practică pe scară largă sfinţitul automobilelor, de la motor şi habitaclu, pînă la portbagaj). Şi dacă am ajuns la capitolul mijloacelor de transport, de remarcat că s-a redus destul de mult obiceiul mersului „cu naşu“ în tren (dar s-a redus şi numărul trenurilor).

Revenind la locuirea în aşa-numitele cartiere-dormitor, de remarcat e că în oraşele mari, cel puţin, au dispărut culturile de zarzavaturi din spaţiul verde din faţa blocului. În general, nimeni nu-şi mai permite azi să-i urecheze pe copiii altuia. Cînd eram copil, mi-aduc aminte că se mai întîmpla să o încasez de la cîte un vecin, dacă făceam o poznă. Atunci era doar ceva neplăcut, acum probabil că ar ieşi un adevărat scandal. Aş crede că şi obiceiul bătutului în ţeavă pentru vecinii de apartament care fac zgomote deranjante e practicat mai rar. Bătăile astea în ţeavă se făceau auzite şi cînd cineva dădea vreo petrecere neanunţată sau punea muzica mai tare. Apropo, pe vremea aia, mai ales în sud, petrecerile aveau nişte denumiri oarecum ciudate, precum ceai sau, mai tîrziu, bairam. Ardelenii le ziceau pur şi simplu chef. Astăzi, mi se spune, se foloseşte mai degrabă termenul de party iar tinerii nu mai merg la discotecă, ci în club.

Trebuie spus şi că, în anul de graţie 2012, bărbaţii nu-şi mai prea permit să ajungă la serviciu mirosind a alcool. Înainte de 1989, fenomenul era destul de frecvent (după cum povestea şi poetul Mircea Ivănescu în savuroasele sale convorbiri cu Gabriel Liiceanu).

Şi, de observat că, în general, orele de lucru s-au schimbat, s-au mutat tot mai tîrziu. Astăzi, puţine servicii mai încep ca pe vremea dictaturii proletariatului, la ora 7 sau 8. Pe atunci, programul întreprinderilor începea dis-de-dimineaţă.

Sigur, s-ar mai putea spune că sărutatul mîinii unei doamne pare acum ceva desuet, că nu se mai fumează oriunde, că ţigările se aprind cu bricheta şi rarism cu chibritul, că meşterii sînt la fel de proşti ca înainte, dar că acum măcar dau chitanţă pe materiale, că parcă sînt maI rare cazurile în care eşti pus să te descalţi cînd intri prin casele altora... şi, or mai fi destule alte obiceiuri dintr-astea mărunţele care s-au schimbat, dar cred că grijile ar trebui să ni le facem din cauza celor neschimbate.