Micile aberaţii ale marilor oraşe

20 mai 2011   TÎLC SHOW

Un coleg mi-a atras atenţia zilele acestea asupra unui site specializat în „căshi de lucs“, un fel de corespondent urbanistic al site-urilor despre pitzipoance & cocalari. Ai ce vedea, trebuie să recunosc, e plin de, cum să le spun... curiozităţi urbane.

În urmă cu destul de mulţi ani, nişte prieteni bulgari lansaseră o astfel de arhivă de fotografii ca proiect de „arte vizuale“. Imaginea mea preferată – transformată şi în carte poştală – era o fotografie cu palatul lor Victoria, o Casa Scînteii mai mică, pe care flutura mîndru în vînt steagul naţional. Undeva, dedesubt, la o fereastră de la etajul patru, fluturau modest nişte izmene la uscat, stilul „moartea pasiunii“... Din galeria „căshi de lucs“ mi-a fost mai greu să-mi aleg preferata. Poate o imagine ce ar putea fi intitulată „culmea intimităţii“ şi care prezintă, sec, o sală de baie modernă, modestă dar onestă, echipată cu două WC-uri gemene, aşezate candid unul lîngă celălalt.

Majoritatea imaginilor sînt însă din seria indefinită „casa mea, fac ce vreau cu ea!“. Protocronismul acestui curent a început în comunism, prin modesta, dar înverşunata luptă cu statul: s-a chemat „balconiada“. Statul avea o anumită idee că faţada locuinţelor ţine de spaţiul public şi, mai ales, că el este stăpînul absolut al acestui spaţiu, dar nu a reuşit pînă la urmă să controleze această tiflă de pe faţa privatului: balcoanele se închideau unul după altul şi în spatele grilajelor de fier cornier gospodarii blocurilor făceau ce le trăsnea prin cap. A urmat apoi postcomunismul şi „balconiada“ s-a extins şi s-a diversificat: cei de la parter şi-au făcut ieşire directă în stradă, au lipit eventual un mic „butic“ în faţă, şi-au pictat faţada lor şi doar a lor etc. Regele spaţiului public a murit, trăiască regele spaţiului privat!

Trecînd în revistă imaginile adunate pe site-ul cu pricina de-a lungul a cîţiva ani, poţi identifica cîteva teme recurente ale micilor şi mai marilor aberaţii urbane ce au urmat privatizării originale a spaţiului citadin. Ele încep cu „detaliile“ ce ţin de faţade, de la case vechi, negustoreşti, cu faţade coşcovite pe care surîde un termopan nou-nouţ, şi pînă la caroiajul pestriţ al blocurilor comuniste, pe faţada cărora fiecare nou proprietar şi-a vopsit şi şi-a amenajat, cum a crezut el de cuviinţă, suprafaţa ce-i revine după calculele sale. Peticele de culori ţipătoare sînt elementul comun cu celelalte clădiri, mai modeste, ba chiar şi cu unele biserici mai făloase. Machiajul faţadelor continuă cu operaţii estetice mai complexe: un balcon transformat în foişor de lemn acoperit cu şindrilă, în stil post-neoromânesc, un apartament de bloc de la etajul doi, pe faţada căruia a crescut un acoperiş în pantă ce taie, oblic, o parte din fereastra vecinului de la etaj, un alt balcon încadrat cu două coloane dorice de ipsos alb strălucitor şi cîte şi mai cîte.

Bineînţeles, imaginaţia arhitecturală a proprietarului postsocialist se poate desfăşura în deplina sa creativitate cînd întregul spaţiu îi stă la dispoziţie – altfel spus, cînd există un singur proprietar. Dreptul la aberaţii este, în acest caz, nelimitat. El merge de la locuinţe private dintre cele mai fanteziste (ca să ne exprimăm politicos-eufemistic) şi pînă la construcţii publice dintre cele mai agresive, ridicate într-un dispreţ rece pentru tot ceea ce există în jur. Cunoaştem, nu mai comentez...

Uneori, acest erou al timpurilor postcomuniste, proprietarul, se prezintă însă în expresia sa pură şi directă de proprietar şi atît. Precum în fotografia publicată în urmă cu cîteva săptămîni de Dilema veche şi în care se putea citi următorul afiş lipit pe zidul unei case: „Acest trotuar este proprietate privată!“. Scurt şi cuprinzător. Dintre numeroasele imagini ale site-ului care ilustrează această ipostază, am ales următoarea situaţie: un bloc vechi, comunist, cu o peluză lungă de iarbă, îngrădită de un gărduleţ de metal de la un capăt la altul al faţadei; pe doi metri, în dreptul unui apartament de la parter, această bandă verde este întreruptă de o alee pavată care duce la o intrare de garaj tăiată în peretele blocului; spre trotuar, intrarea pe această alee este păzită de o barieră cu cartelă magnetică, de genul celor care păzesc parcările la instituţii; pe alee, îndreptîndu-se spre garaj, se poate vedea un Mercedes nou-nouţ. Punct.

Pe mine personal această ipostază mă înspăimîntă cu adevărat. Dacă diversele culori şi forme ale construcţiilor noastre urbane pot fi trecute la capitolul estetică şi tratate, eventual, după înţelepciunea de gustibus non disputandum, acest gen de declaraţie civicofobă, nedisimulată şi necontrolată o resimt ca pe o agresivitate personală. Îmi pot imagina chiar că, dacă voi trece pe trotuarul „său“, proprietarul postsocialist va scoate puşca şi va trage în mine – sau ceva de genul acesta...

Îmi pare rău, pot fi considerat conservator sau, mai rău, antiliberal, dar aici se opreşte înţelegerea mea pentru statul minimal. Ca cetăţean, mi-aş dori ca acest stat de drept să nu mai privească, miop, din postura sa de Deus otiosus, şi să mă apere de acest „drept de proprietate“ fără frontiere, care îmi afectează dreptul meu la libertate!

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010. 

Mai multe