Mica evadare

1 decembrie 2011   TÎLC SHOW

Era toamnă, frunzele începeau să se îngălbenească şi noi aveam în faţă iarna şi cele nouă luni de armată, o pedeapsă lungă cît o sarcină şi fără vreo speranţă de reducere, pentru simpla vină de a ne fi născut băieţi într-o lume care a inventat războaiele. În prima lună, pînă la depunerea jurămîntului, ne aflam într-un fel de limb. Aveam statut incert. Nu eram încă soldaţi, dar nici civili nu ne mai puteam numi. Aflaserăm şi că, dacă ne dădea cumva prin cap să fugim în acea perioadă, gestul ar fi iscat o serie de complicate probleme juridice, dat fiind că nu puteam fi declaraţi dezertori. În consecinţă, regimul era cît se poate de sever şi nu ni se dădeau nici un fel de învoiri sau permisii. Eram puşi la tot felul de munci.

Duminica, puteam totuşi să primim vizite ale membrilor familiei care, de cele mai multe ori, se lăsau cu lacrimi şi suspine. Cred că era prima duminică, aceea în care făceam parte dintr-un lung şir de recruţi cu coşuri pline de frunze uscate pe cap, cîntînd asemeni negrilor de pe plantaţii, cînd mi-am auzit strigat numele. Mi s-a spus să las coşul jos şi să merg la poartă. Acolo, mă aşteptau tata şi un prieten de familie care, intuind cît eram de amărît, mi-a recomandat să nu mă dau în lături de la muncă şi de la orice fel de sport, pentru a nu cădea în depresie. Eu abia îmi stăpîneam lacrimile. Duminica următoare a venit mama care, la sfîrşitul vizitei, a făcut imprudenţa să-mi spună că în seara aceea urma să meargă la Operă. Nu mă omoram după operă, dar în acel moment am asociat-o cu toată libertatea şi civilizaţia de care eram privat. Îmi închipuiam deja muzica diafană, luminile scenei şi domni distinşi alături de cucoane parfumate. 

În vremea aceea, nu puţini dintre noi plîngeau, la propriu, de dor de casă. Pentru următoarele săptămîni şi chiar luni, nu se întrevedea nimic bun. Nu aveam ce aştepta şi orizontul ne părea pur şi simplu închis. Atunci,  împreună cu un prieten, am pus la cale cea dintîi fugă. După cîteva tatonări, văzînd că gîndim la fel, am prins curaj. Ne-am făcut un plan. Trebuia să „evadăm“, fie şi preţ de-o jumătate de zi, cît să ne demonstrăm nouă înşine că nu sîntem total dependenţi de o soartă pregătită de alţii. 

După-amiaza, în unitate rămînea doar un ofiţer de serviciu, care de obicei nu-şi prea făcea simţită prezenţa. Urma deci ca într-o zi, după plecarea ofiţerilor, pe la ora patru, să sărim gardul printr-un loc unde ştiam că-s mai puţine şanse să fim văzuţi de santinela din colţ. Pentru orice eventualitate, eram pregătiţi şi cu un pachet de ţigări, cu care am fi putut să-l mituim pe soldatul în termen care făcea de pază. Momentul critic rămînea totuşi apelul de seară. La o numărătoare strictă ni se putea descoperi lipsa. I-am rugat pe nişte colegi de încredere ca, dacă cineva ar fi întrebat de noi, să găsească vreo scuză. Ne era frică şi de potenţialii turnători, dar n-aveam de gînd să stăm în loc din cauza lor. Urma să străbatem cu o ocazie cele cîteva zeci de kilometri pînă în Bucureşti şi să ne întoarcem la unitate a doua zi, cu un tren foarte devreme, aşa încît să fim prezenţi la apelul de dimineaţă. Ne păstraserăm hainele civile în fişetul din dormitor, aşa că, odată ieşiţi din unitate, era puţin probabil să mai fim întrebaţi ceva. 

A fost să fie chiar în mijlocul săptămînii, într-o miercuri, zi pe care am aşteptat-o cu emoţii (fiecăruia îi era teamă că celălalt s-ar putea răzgîndi). Era o după-amiază luminoasă de octombrie. Cînd ne-am văzut îmbrăcaţi în hainele noastre de acasă, ne-au cuprins nişte sentimente amestecate. Ne simţeam deodată iarăşi liberi, aşa cum fuseserăm nu de mult, dar totodată era momentul de la care nu mai puteam da înapoi. Hainele civile ne marcau culpa, eram deja fugari. Trăiam totuşi într-un regim totalitar şi, uneori, riscurile erau imprevizibile. 

N-am putut trece de santinelă aşa cum ne imaginaserăm. Am nimerit nas în nas cu soldatul plasat chiar în locul pe unde voiam noi să trecem. Temători, i-am explicat că nu vrem decît să dăm o fugă pînă acasă. I-am strecurat în palmă pachetul de Mărăşeşti, ceea ce l-a surprins. L-a primit totuşi. Ne-a ţinut apoi chiar de şase, uitîndu-se în stînga şi în dreapta gardului de beton şi ne-a urat succes. Am coborît în fugă povîrnişul pînă la şosea cu o senzaţia că zburăm. Ne-am îndepărtat de unitate şi am făcut semn unei basculante. Şoferul ne-a poftit în cabina lui plină de cîrpe. Nu mai ştiu ce i-am zis despre noi. Am mers cu geamul deschis, trăgînd tare în piept aerul de afară. Mirosea a fum. Oamenii dădeau foc la frunze în faţa curţilor. Ajunşi în Bucureşti, forfota şi culorile oraşului aproape că ne-au ameţit. M-am urcat într-un autobuz şi nu-mi venea să cred că mă aflu printre oameni îmbrăcaţi diferit. Dincolo de toate însă, mă simţeam mîndru. Învinsesem una dintre laturile dure ale sistemului de atunci. Aveam cîteva ore de libertate în care nu mă aflam acolo unde voiau ei şi puteam să fac ce voiam eu. Chiar dacă asta însemna doar să mănînc bine, să fac o baie caldă, să stau pe canapea şi să ascult ceva muzică, apoi să dorm în patul meu.

Nu mai ştiu ce-am spus acasă. A doua zi ne-am întors la unitate fără probleme. Superiorii nu ne remarcaseră absenţa, iar printre colegi eram deja nişte eroi. Unii chiar ne-au cerut sfaturi, dorind să ne calce pe urme. Cu timpul, pentru cei mai mulţi, săritul gardului a devenit un adevărat obicei, mai ales sîmbăta şi duminica. Turnătorii au început însă să-şi exercite şi ei „datoria“, iar unii fugari au fost prinşi şi raşi în cap. 

Mai multe