Mic dejun la Casa Balmuş

25 iunie 2014   TÎLC SHOW

Casa Balmuş – pentru cine nu ştie – este o cochetă vilă interbelică, situată în partea cea mai selectă (aristocratică) a Dealului Copou din Iaşi. Lăsat moştenire Universităţii de către proprietar (fost profesor al instituţiei), imobilul reprezintă, de mult timp, locul de găzduire a oaspeţilor academici de seamă, care-şi vizitează periodic confraţii din învăţămîntul superior moldav. Scriind, în ultimele două săptămîni, despre diversele forme de „neputinţă“ românească, disimulată cînd în complexul „mîinilor murdare“, cînd în sindromul „drobului de sare“, mi-am amintit o întîmplare nostimă, din aceeaşi gamă, petrecută la vila respectivă, chiar la începutul anilor ’90, cînd mijeau şi la noi zorii viitorului european. Venise atunci, la Engleza ieşeană, pentru două săptămîni, un excepţional profesor de la Universitatea din Edinburgh (galez însă la origine, nu scoţian!), Colin Nicholson pe numele său. Nick (cum ne rugase pe toţi să-i spunem) urma să conferenţieze pe diverse teme de literatură. Cunoscut pentru virtuţile lui oratorice şi spectacolul intelectual pe care îl făcea la cursuri, profesorul era aşteptat cu mult interes de întreaga suflare anglistică locală.

Datorită prestigiului care îl precedase, Nick nu a fost tratat ca un musafir obişnuit, ci ca un adevărat VIP universitar. A primit, prin urmare, vila Balmuş pentru toată perioada şederii în urbe. În prima zi a vizitei, noi, gazdele de la Engleză, ne-am dat seama că frumoasa casă din Copou avea totuşi un mic neajuns. Nu se putea mînca acolo (deşi, paradoxal, exista o menajeră permanent şi o bucătărie dotată corespunzător), deoarece nimeni nu gîndise încă aşezămîntul drept un microsistem hotelier, cu servicii multiple. Lucrul nu părea prea în regulă, mai ales cînd oaspetele venea din Regatul Unit, unde english breakfast-ul, cel puţin, constituie un ritual obligatoriu pentru fiecare individ. Am hotărît, prin urmare, ca, (şi) dimineaţa, să-l luăm pe Nick mai devreme de la vilă şi să-l ducem la un restaurant, înainte de conferinţă. Profesorul a apreciat gestul, dar a menţionat faptul că nu ar fi trebuit să ne formalizăm. Înţelegea, aparent, dificultatea administrativă din interiorul Casei Balmuş. De altfel, preciză el, pentru a evita previzibila complicaţie a restaurantului, încercase să rezolve singur problema, rugînd-o pe menajeră să-i prepare nişte cîsîlichesc.

Colin Nicholson pronunţase strania sintagmă-lexem cîsîlichesc cu aer ghiduş, de parcă ar fi vrut să adauge: „Vedeţi, sînt numai de o singură zi aici şi deja ştiu cuvinte în limba voastră!“ Rememorez distinct momentul în cauză. Mă aflam împreună cu şeful de atunci al Catedrei de Engleză. Aşteptam amîndoi, nedumeriţi, o minimă clarificare, temîndu-ne totodată să nu facem vreo gafă. Văzîndu-ne stupefacţia, Nick a continuat: „Ochiuri, i-am cerut să-mi facă două ochiuri, bineînţeles, prin multe gesturi, arătîndu-i pînă şi ouăle din frigider.“ După o secundă de ezitare, observînd figurile noastre în continuare perplexe, reveni uşor intrigat: „Cîsîlichesc spuneţi voi la ochiuri, nu-i aşa?“ „Nu chiar…“, răspunse stingherit şeful de Catedră, căutîndu-şi cuvintele. Am intervenit, cerîndu-i profesorului să încerce să-şi amintească precis ce-i zisese menajera, întrucît expresia cîsîlichesc părea să vină din alt film. După sforţări uriaşe, Nick reuşi să articuleze următoarea frază „românească“ (i.e. răspunsul femeii de serviciu la solicitarea bietului britanic de a i se prăji nişte ouă): „Nu pot, cî sî lichesc, domn’ profiesor!“ Cuvintele au sunat morbid-grotesc în gura musafirului nostru, nededat la fonetica moldav-mioritică, dar, în mintea mea îngrozită, ele au avut un ecou şi mai sinistru. Nu ştiu de ce, am avut impresia (premonitorie?) că aud lumea românească, în integralitatea sa, strigînd sfîşîietor, la proaspăta noastră intrare în mecanismele democraţiei: „Văleu! Sariţi, uăi, cî nu putem sî ni mişcăm! Sariţi cî ni lichim di podiaua istoriei, uăi!“

Spre înfiorarea noastră, am aflat că Nick învăţase şi alte cuvinţele băştinaşe în acea inubliabilă dimineaţă de mai. Credea, de pildă, că, la draperie se spune în română cîsîzbîrceşti. Ceruse – tot printr-un elaborat dans al mîinilor, se înţelege – să-i fie aranjată draperia la fereastra dormitorului, în aşa fel încît să nu fie deranjat de lumina matinală (pînza era, pare-se, înţepenită). Răspunsul invariabil al doamnei a fost: „Nu pot, cî sî zbîrceşti la geam, domn’ profiesor!“ Fusese, în mod similar, convins că la ceai noi zicem cîsîbîhleşti. Decepţionat de imposibilitatea prăjirii unor ouă, dorise să soarbă ceva fierbinte, măcar înaintea întîlnirii cu noi. Replica menajerei i-a tăiat însă orice elan: „Nu pot, cî sî bîhleşti, domn’ profiesor!“ Interesant, Colin Nicholson înţelesese perfect nu pot-ul, cu toate că îi era greu să priceapă de ce el se asocia unor acţiuni atît de simple. Nu pot ochiuri, nu pot draperie, nu pot ceai. Dintr-o altă perspectivă însă, cineva putea constata că limba română se învaţă uşor, cu precădere, în latura ei negativistă, atît de dezvoltată! De aceea, mărturisesc că aş mai scrie multe pe tema neputinţelor ancestrale moldo-vlahe, dar, vă spun drept, de vreo trei săptămîni încoace, de cînd o tot fac, mi s-o lichit ochii de ecranul monitorului, mi s-o zbîrcit deştele pe tastatura calculatorului şi mi s-o bîhlit creieraşul în scoarţa cerebrală. Cu alte cuvinte, nu (mai) pot. 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.  

Mai multe