Mi-e ruşine

Mi-e ruşine de felul în care călcăm în picioare sau măscărim orice fel de etichetă, orice fel de protocol. Nu ştiu cum se face, dar, cînd sîntem puşi în situaţii de acest fel, ne comportăm ridicol. Devenim mici, umili, încurcaţi, adevărate definiţii ale neadecvării. Asta dacă nu reacţionăm invers, simţind neadecvarea şi răspunzînd agresiv, necontrolat, printr-o mitocănie care ar vrea să arate ca o frondă, ca o demonstraţie de nonconformism, sfidînd rigiditatea etichetei. În fapt, mitocănia nu poate arăta decît ca ea însăşi, oricîte straturi de machiaj ar pune pe dînsa. Momentele solemne ne prind mereu scărpinîndu-ne pe la locurile ascunse, în văzul lumii. Denunţăm mojicia şi sîntem criticii cei mai aspri ai lipsei de etichetă. Nimic nu ne scapă cînd identificăm stîngăcia pe la alţii. Dar, cînd vine vremea să traversăm un moment solemn, toată supleţea spiritului nostru de observaţie, toate capacităţile de dribling şi acrobaţie retorică dispar ca prin minune. În locul lor se instalează o jenă cumplită. Jena cea mai jenantă, atunci cînd te ruşinezi de propria ruşine pe care n-o mai poate ţine nici o barieră. Tot ce-a fost caterincă şi ironie tăioasă, cînd a fost vorba de miştocărirea altora, se transformă în cea mai cumplită fîstîceală. Penibilul devine un ocean care înghite tot. Cu cît mai mare gura care i-a făcut troacă de porci pe alţii, cu atît mai mare potopul cînd sîntem puşi în situaţia de a da exemplul personal. Ni se pare că eticheta face parte din substanţa noastră, că eleganţa şi degajarea s-au născut prin părţile astea, dar, cînd e nevoie să le exersăm, începe un spectacol total al nepotrivirii. Nimic nu e la locul lui. Hainele cad inexplicabil de prost, pantofii sînt din alt film, mîinile o iau razna, gesturile care se vor degajate şi elegante sfîrşesc prin a fi fatale beţe-n baltă. Şi ne transformăm ca prin farmec, fulgerător, în cei mai înfocaţi inamici ai etichetei, ai convenţiilor de protocol, care devin brusc nişte idioţenii, nişte chestii depăşite, lipsite de orice noimă.

Mi-e ruşine de felul în care arată şi se comportă mulţi dintre cei desemnaţi să reprezinte lumea care vieţuieşte pe aici. Spectacolul neadecvării capătă, în cazurile astea, o dimensiune incredibilă, egalată doar de penibilul vederii acestor scene. Vrînd-nevrînd, oricît ai relativiza treaba asta cu reprezentarea, pînă la urmă, oricît i-ai dilua relevanţa, tot te-ajunge o senzaţie de jenă. E imposibil să scapi de atingerea raţionamentului care spune că, oricît te-ai scoate din contextul care nu-ţi place, cîtă vreme eşti, fizic, în mijlocul lui, e inutil să te dai exterior. Cazi într-un penibil şi mai mare.

Mi-e ruşine de felul în care ne înghesuim şi ne călcăm în picioare la expunerea moaştelor. Şi mi-e ruşine că prea puţini preoţi fac, în comunităţile pe care le păstoresc, orice formă de exerciţiu al demnităţii. Cît de greu o fi să explici limpede că e o tîmpenie să freci cardul bancar de racla cu oseminte sfinte? Ce greutate cumplită o fi să le explici unor oameni necăjiţi, afectaţi de lipsuri şi umiliţi de-a lungul unor vieţi, că n-o să aibă nici un efect faptul că freacă de raclă un portofel gol, un carnet de note sau căciuliţa unui copil bolnav? O fi un efort colosal să le explici oamenilor pe care îi păstoreşti că există şi o dimensiune spirituală a lucrurilor? Păi, nu tocmai despre treaba asta e Biserica? Altminteri, totul se transformă în cea mai îngrozitoare lipsă de adecvare. Totul eşuează într-un primitivism dezolant, într-o manipulare ieftină sau într-o complacere condamnabilă în bezna superstiţiei, departe de orice exerciţiu spiritual şi de orice şansă a găsirii unui drum spre întîlnirea cu divinitatea. Umilirea la cozi şi călcarea în picioare nu are nici o legătură cu umilinţa în faţa Atotputernicului.

Mi-e ruşine de ignoranţa în care ne scăldăm şi de agresivitatea cu care vrem să rămînem aşa, ţinînd cu dinţii de nişte mari „adevăruri“, despre care ştim, pe ascuns, că sînt calpe. Cu cît mai mare e senzaţia că ne fuge de sub picioare un fundament identitar, despre care ştim că a fost confecţionat ideologic, cu atît mai mare agresivitatea şi rezistenţa la orice tentativă de prezentare a unei alternative.

Mi-e ruşine de faptul că transformăm orice moment important într-o caricatură. Fie îl anulăm, porcăind şi împroşcînd cu noroi, fie îl aducem pînă la golirea totală de conţinut, sufocîndu-l în ditirambi, hiperbole şi superlative cu motoare de rachetă. Avem oroare de orice formă de măsură. O cîntăm în toate proverbele şi zicătorile, dar în ascuns o urîm cu toată fiinţa. Suferim de un sindrom al profundei nefericiri dacă nu sîntem fundamental împotriva, sau radical pentru ceva anume. Între astea nu e nimic interesant. Spaţiul dintre alb şi negru e teritoriul infernal al plictiselii. Orice nuanţare e pierdere de vreme. Orice îndoială e îngrozitoare slăbiciune. Lucrăm doar cu certitudini absolute.

Mi-e ruşine de felul în care caricaturizăm, de fapt, tot ce ne iese în cale, sfîrşind prin a deveni nişte caricaturi. Sîntem gata oricînd să denunţăm orice, oriunde. Sîntem gata să fim arbitrii bunei-cuviinţe, ai democraţiei, ai civilizaţiei, ai toleranţei, oriunde pe planeta asta. De parcă am fi traversat cu brio fiecare dintre aceste experienţe, în urma cărora am fi ieşit cu o istorie comunitară demnă de invidiat. Prin urmare, facem un mişto crunt de toată lumea. Avem un banc despre oricine şi despre orice. Întotdeauna ştim tot. Absolut tot. Dacă nu ştim pe loc, am ştiut cîndva şi am uitat.

Şi mi-e ruşine că am generalizat. Dar îmi asum lucrul ăsta, cu speranţa că am greşit.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.