Mi-e frică

Pe tot parcursul copilăriei mele am trăit o stare de frică uniformă şi continuă. Îmi era frică să nu se întrerupă curentul în timpul emisiunii Lumea desenului animat, îmi era frică să nu se ia apa caldă în timp ce făceam baie şi aveam şampon pe cap, îmi era teamă cînd mergeam cu părinţii la vreun magazin, să-mi cumpere un cadou, că nu voi găsi ceea ce-mi doream, la şcoală îmi era frică să nu-mi uit acasă cravata de pionier, apoi, după 1989, îmi era frică să nu mi se fure bicicleta – lucruri care, bineînţeles, s-au şi întîmplat pînă la urmă.  În timpul filmărilor la Metrobranding m-au apucat toate fricile copilăriei. Plus altele noi. Parcă eram la furat de corcoduşe. De fiecare dată cînd eram surprinşi filmînd, ne huiduiau şi ne goneau de parcă am fi spionat cine ştie ce bază militară. Era exact ca atunci cînd ne urcam în copac – un copac public, oarecare – să culegem corcoduşe, şi atunci venea un domn în maiou, cu o bîtă ridicată în aer, urlînd şi ameninţînd de parcă în copac ar fi crescut diamante, nu corcoduşe.

Aşa am descoperit o frică nouă: frica de aparatul de filmat. Această frică te apucă în momentul în care singura activitate culturală la care participi este televizorul. După mine, televizorul e al doilea mare pericol după bomba atomică. Ucide spirite constant, uniform şi masiv. Iradiază zilnic şi generează noi şi noi angoase. În plimbările mele prin ţară am întîlnit o droaie de oameni prăpăstioşi – asta a fost ca o revelaţie pentru mine. Metrobranding este un film despre frică, dragoste şi lamentaţie. Ne este frică de ce va urma, iubim anii de tinereţe şi obiectele nemuritoare care şi astăzi stau, sfidătoare, în faţa noastră, fără să-şi arate vîrsta, şi ridicăm ca nişte adevăraţi constructori ziduri ale plîngerii oriunde ne-am afla – la chioşcul de ziare, pe holurile spitalelor, judecătoriilor, şcolilor şi facultăţilor. Oriunde ne-am afla, ne aşezăm cuminţi pe scăunel şi ne lamentăm. 

(apărut în Dilema veche, nr. 378, 12 mai 2011)