Meserie, brăţară de aur

În răgazul de odihnă oferit de prelungita vacanţă de primăvară, ce a făcut de data aceasta o elegantă punte între Paştele ortodox şi întîiul de mai muncitoresc, o sumedenie de analişti vorbesc despre muncă. Munca la români, desigur. Institutul Naţional de Statistică a pus şi el paie pe foc, aducîndu-ne la cunoştinţă, sec, faptul că, dacă în 2008, cînd ne mergea „bine“, aveam deja cele mai mici salarii din Europa, în prezent o ducem ceva mai rău: 62% dintre salariaţi aveau în octombrie 2010 sub salariul brut de 1500 de lei. Efectivul de salariaţi a scăzut şi el cu 300.000 faţă de luna octombrie a anului precedent.

Probleme macroeconomice din care nu înţeleg mare lucru, în afară de ceea ce vedem cu toţii cu ochiul liber: nu-i a bună! Există însă şi complementul social al acestei stări economice, şi anume ce zic şi ce fac românii în aceste condiţii. În acest sens, un jurnalist îmi atrăgea atenţia zilele acestea asupra recentului sondaj IRES: „Trebuie să recunosc că nu mă aşteptam la procentele astea – mi se adresează el. 85% sînt mulţumiţi de program (deşi mulţi fac ore suplimentare neplătite), 59% sînt mulţumiţi de salariu, 76% ar accepta un loc de muncă sub pregătirea lor, iar 75% ar fi de acord cu un loc de muncă în care se fac ore suplimentare, 56% ar accepta şi un salariu mic, sub aşteptări... Ce se întîmplă?“ – mă întreabă el, patetic. Nu pot să fac nici de data asta pe Mama Omida, dar barem pot să încerc să traduc cîte ceva.

Mai întîi de toate, sare în ochi procentul mare de „mulţumiţi“. El trebuie coroborat însă imediat cu alte date de anchetă, pentru a fi relevant. Un alt sondaj relativ recent, al ICCV, arăta că 31% dintre respondenţi declară că veniturile nu le ajung nici pentru strictul necesar şi 34% că le ajung doar pentru strictul necesar. Întrebările şi datele nu sînt direct comparabile, dar putem face totuşi o mică socoteală aproximativă: cam două treimi din populaţie se află la limita subzistenţei şi totuşi 59% dintre salariaţi sînt mulţumiţi de salariul lor. De abia acum devine interesant: „Nu ne ajung banii, dar se poate şi mai rău! Aşa că zic mersi că-i am şi pe ăştia...“ Cam aceasta pare a fi „filozofia“ din spatele acestor cifre. O „filozofie“ pe care mulţi se grăbesc să o eticheteze drept „mioritică“ sau să explice prin ea de ce „nu explodează mămăliga“. Dar să nu ne pripim!

Ceea ce îl surprindea însă cel mai tare pe tînărul meu interlocutor era procentul de 76% care ar accepta un loc de muncă sub pregătirea lor. Pentru un tînăr şcolit de astăzi aşa ceva pare de-a dreptul ruşinos. „Românii nu au demnitate?“ – se revoltă el. Despre care „pregătire“ este vorba? – îi întorc eu întrebarea. 

Şi poate de aici trebuie pornită citirea acestor date.  Mai întîi şi mai întîi, trebuie să ne mai aducem aminte încă o dată că sîntem încă cea mai mare populaţie rurală şi agricolă din Europa, că am fost o societate de ţărani şi avem o cultură ţărănească pentru care ethosul muncii era construit în jurul rugăciunii cotidiene: Dă, Doamne, să plouă – şi, dacă se poate, nici prea mult! Şi, avînd noi norocul pervers de a fi o ţară bogată şi mănoasă, Dumnezeu cam dădea, fără prea mult efort. Din această perspectivă, planificarea muncii, independent de „voinţa lui Dumnezeu“, era mai degrabă dovadă de vanitate deşartă decît de calcul raţional. „Fatalismul mioritic“ era, în acest caz, mai degrabă meteorologic... Complementar, cu excepţia tîrzie a minerilor şi, relativ, a încă două-trei categorii profesionale, nu avem o tradiţie de muncă industrială. Cît despre comerţ, ce să mai discutăm, acesta era apanajul practic exclusiv al unor alogeni numai buni de blestemat ulterior.

În mod paradoxal, dincolo de ideologie, proletarizarea comunistă nu a dus nici ea la o ameliorare a acestei situaţii. Ba chiar a şi compromis, într-o anumită măsură, meseriile industriale, generînd nu atît oameni ai muncii specializaţi, cît o masă largă de „muncitori-ţărani“ – sau, cum prefer eu să-i numesc, „muncitori gospodari“. Marea lor competenţă era ceea ce un antropolog american a numit „domesticirea industriei“: deturnarea sau reciclarea unei părţi a resurselor urban-industriale în folosul propriilor gospodării. „Pregătirea“ lor consta mai puţin într-o meserie anume, cît într-o improvizaţie flexibilă de competenţe utile. Ce s-a întîmplat după căderea comunismului? În mod ciudat, ideea de muncă a fost stigmatizată, fiind asociată cu „oamenii muncii“, iar aceştia cu „profitorii comunismului“. Păgubos anticomunism!... (Îmi aduc aminte că, pe la începutul anilor ’90, am invitat un mare specialist canadian în sociologia muncii să ţină nişte cursuri la facultate; după prima oră, a fost fluierat şi acuzat că este comunist...). Meseriile industriale au decăzut dimpreună cu industria, iar şcolile de meserii nu mai interesează pe nimeni. Pe de altă parte, singura piaţă care oferă oportunităţi rezonabile de muncă este cea externă, mai mult cea informală, unde vechea flexibilitate meşteşugărească a românilor este din nou la mare preţ. Cu această istorie şi în acest context, în ce sens este surprinzător atunci că românii – statistic vorbind – acceptă în asemenea proporţie un loc de muncă „sub pregătirea lor“? Care pregătire? Flexibilitatea este o mare calitate pe „pieţele emergente“, deci poate fi privită şi ca o trăsătură adaptativă de moment. Poate fi ea însă competitivă – sau măcar adaptativă – şi pe viitor?

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.