Meseriașii din culise

Sînt acei oameni din linia a doua, care nu se văd, dar care știu o mulțime de lucruri. Fără ei n-ar ieși nimic. Mi-aduc aminte de poveștile cu zețarii care corectau pe vremuri articolele din ziare. Știau cînd e cazul, unde și cum să intervină asupra textelor, chiar dacă aveau de-a face cu ale unor maeștri. După închiderea ediției și plecarea jurnaliștilor, ei rămîneau adevărații stăpîni ai ziarului ce urma să apară. La scurt timp după Revoluția din ‘89, unii chiar își permiteau să facă o adevărată cenzură, spre stupoarea celor care scriau și-și vedeau a doua zi, în ziar, ideile schimbate în funcție de simpatiile politice ale tipografilor. Un fenomen care totuși n-a durat mult.

Cînd tinerii muzicieni au ocazia să debuteze la Ateneu, dau prima dată ochii cu meseriașii care pregătesc scena, care mută scaune, stative și, mai ales, pianul pentru concerte. Niște figuri. Oameni care au aranjat pianul pentru un Perahia sau Zacharias ori i-au montat pe vremuri pupitrul lui Celibidache. Aceștia își pornesc tirul întrebărilor inițiatice. Voi de unde veniți? Aha… Și ați mai cîntat pe aici? Tu, cu vioara, ai mai fost o dată? Ce orchestră? A liceului? Mă rog, aia își face de lucru pe aici la sfîrșitul fiecărui an. Ia zi, cum vrei capacul de la pian, deschis la jumate sau de tot? Nu tuuu cu pianu’, mă, nu știi că vioara decide asta? Ea trebuie să audă.

În fine, acordorii sînt și ei niște personaje cu totul speciale de la care poți afla tot felul de lucruri. De exemplu, care e diferența dintre un pian vechi și unul nou. La un pian foarte vechi, partea mecanică se mai strică, dar poate fi reparată sau chiar înlocuită. Lemnul, în schimb, pe măsură ce se învechește, se tot usucă și devine un material mort, iar rezonanța lui crește. Multe alte asemenea lucruri poți afla de la bătrînii meseriași din spatele culiselor (cînd vor să ți le spună). Ei par a ști întotdeauna foarte bine și cîte parale face un muzician sau altul.

Aveam o vecină casieră la un teatru din București. O doamnă distinsă care a lucrat o viață întreagă în teatru. Din cînd în cînd ne rezerva bilete. Ne recomanda piesele la care să mergem. Vedeți că a montat domnul Valeriu Moisescu un spectacol extraordinar – Colivia cu nebune – cu Iurie Darie și Cornel Vulpe. Vă țin bilete. Sau: Trebuie să vedeți 3 Havel, că e grozavă. Ne sfătuia să nu mergem în cutare seară pentru că titularul nu știu cărui rol era înlocuit de alt actor și, spunea ea, nu e nici pe departe același lucru. Știa care director e bun și care nebun, care piesă a ieșit prost și de ce, care actor a luat-o razna și nu mai joacă bine, care șarjează prea mult și care se ține de rol, care regizor e grozav și care are o faimă nemeritată. Era un adevărat critic de teatru și, mergînd pe mîna ei, nu știu să ne fi înșelat vreodată.

Cînd lucram la un post de radio aveam un șofer care mergea pe rînd cu toți cei care făceau reportaje pe teren. Dacă nouă, jurnaliștilor, ne venea rîndul la asemenea reportaje de vreo două ori pe lună, el mergea aproape zilnic. Învățase meseria de la jurnaliști și văzuse stilurile și procedeele tuturor, fie ei mai tineri sau mai bătrîni. De fiecare dată cînd vreunul intra într-un impas, el, șoferul, știa ce e de făcut. Ia întreab-o și pe baba aia. Sau: Stai puțin la bodega aia și intră în vorbă cu oamenii, că sigur o să afli și cutare chestie. Nu doar experiență avea, ci și intuiție. La un reportaj prin jurul Bucureștiului în care trebuia să aflu de ce nu merg oamenii mai des la dentist (apăruseră niște statistici urîte despre problema asta în mediul rural din România), șoferul nostru a oprit brusc mașina în mijlocul comunei 1 Decembrie și mi-a zis: Ce-ar fi să-l iei la întrebări pe puștiul ăla de acolo? Era un băiat de pe partea cealaltă a străzii, destul de departe. Deși nedumerit, m-am supus totuși „comenzii“. În momentul în care băiatul a deschis gura să-mi răspundă la întrebarea cînd a fost la dentist ultima oară, am avut o mare surpriză. În gura lui, de la o extremă la alta, erau doar niște cioturi negre ale unor foști dinți, ca o lamă de fierăstrău înnegrită de rugină. Răspunsul lui a fost pe măsura imaginii: De ce să merg la dentist și să dau bani, că dacă vreau să mă spăl pe dinți pot s-o fac și singur acasă.

Maestru în ale condusului, șoferul nostru devenise și cel mai bun consilier al reporterilor. Ba, uneori, tot ascultînd acel post de radio în mașină, sesiza cu multă îndreptățire și neajunsurile unor emisiuni.