Meseria la control
„Dvs. ce profesie aveți ?“ „Sînt… arheolog.“ Dacă aș explica ezitarea, n-ar mai rămîne loc în articol pentru nimic altceva.
Ce e în vocea oamenilor cînd își destăinuie meseria? Pentru că aproape nimeni, în România, nu spune vorbele astea cu o voce neutră, în orice caz, am impresia, mai puțin decît pe alte meleaguri. Aici, cînd spui ce profesie ai, ești gata să oferi pe loc și o erată, o promisiune că lucrurile vor fi reevaluate sau măcar o panoramă a circumstanțelor care au putut conduce la o asemenea stare de fapt.
Le sînt recunoscător oamenilor în care simt o bucurie reținută că au meseria pe care o au. Dar cu adevărat, de cele mai multe ori cînd auzi numele profesiunii omului pe care l-ai cunoscut de cîteva minute, nu auzi mîndrie, nici ostentativă, nici discretă, ci altceva, ceva care seamănă – e ciudat – cu scuzele. Omul simte presiunea de a-și nuanța urgent afirmația, indiferent că e crescător de albine, profesor sau șofer de platformă de tractare, meserii una mai frumoasă ca alta. Scuzele astea, care zornăie în sertarul secret al vocii, lasă să se înțeleagă o mie de chestii: sînt cutare „pentru că asta se căuta înainte de ’89“, sînt cutare, „dar să știți că nu mă plîng de absolut nimic“. Sînt cutare, „dar nu stau eu în banii lor“, „doar pentru că îmi place să lucrez cu oamenii“ – în lipsă de altceva, autodizolvantul „ehe, nu e meserie pe care să n-o fi făcut eu!“. Nu știu în ce țară lumea are atîtea tribulații referitoare la ceea ce a ajuns să facă zilnic de la 9 la 5. Nu e vorba atît de faptul că meseria noastră nu e suficient de mirobolantă (ce poți să vrei mai mult decît să fii sudor în argon?), ci mai ales de discrepanța între cît investești personal în ea și cît de puțin îți dă înapoi, că adică meseria, care ar trebui să fie cel mai la îndemînă motor de poziționare socială, ajunge să te saboteze. Din păcate, e mult mai greu să fii un bun cetățean dacă nu ești mîndru de meseria ta – o, am zis ceva care nu e cool deloc. Cert e că nu trece o zi în România fără să întîlnești măcar un om care își detestă meseria. (Sau poate nu meseria, ci doar viața în general, dar asta nu prea face lucrurile mai roz.) Una peste alta, toate scuzele astea sînt dureroase, pentru că îți dau măsura dizarmoniei dintre oameni și meseriile lor, cu alte cuvinte, măsura unui faliment social generalizat. Nu mai știu cine se întreba: pot exista meserii frumoase într-o țară urîtă? (În cazul de față, „urîtă“ nu înseamnă altceva decît prost grădinărită.) Practic, ni se bagă în cap că nu dă bine să fii mîndru de meseria ta. Ești doctor? Ăștia te lasă să mori cu zile. Ești profesor? Ăștia spală copiii pe creier. Ești arhitect? Faci grozăviile astea moderne. Faci PR? Ești de vină pentru tot. Va trebui curînd să desemnăm o zi specială care să se numească „Azi sînt mîndru de meseria mea și nu mi-e teamă s-o arăt“.
Cu arheologia simți nevoia să prezinți scuze din multe puncte de vedere. În primul rînd, pentru că tu, un om atît de banal, ai o meserie atît de spectaculoasă. Apoi, pentru că, într-o lume cu atît de multe probleme imediate, meseria ta e încă posibilă. Dar și pentru că tu faci lucruri atît de diferite de ceea ce-și închipuie omul, adică sapi doar două luni pe an, maximum trei, și în rest trăiești într-o lume de studenți, de articole, de făcut aplicații. Faptul că nimeni nu știe pînă la urmă ce e cu meseria de arheolog (ești plătit la metru cub sau la ce anume?) te scutește de a te referi în vreun fel la bani, stabilitate, ziua de mîine și alte finețuri.
Alteori, nu mai apuci să prezinți nici un fel de scuze. „Dvs. ce profesie aveți?“ „Sînt… arheolog.“ „Arhitect? Interesant.“ „Mai precis, sînt arheolog.“ „A, arheolog! Interesant. Băiatul meu voia să se facă arheolog. Dar și eu am avut un unchi care a fost în Africa, era în anii ’50, era altceva atunci, nu era nebunia asta care e acum. I-am spus și băiatului de problemele astea, el nu, că vrea să facă arhitectură. Treaba lui, adică eu mă bucur, pentru că e important să-ți placă ce faci și să faci ce-ți place!“ „Asta, nu pot decît să…“ „Dar lăsați asta! Eu vorbesc… și dvs. sînteți arheolog! Cum e cînd sînteți acolo și de unde știți cînd au apărut niște descoperiri? Niciodată n-am mai întîlnit un arheolog, credeam că… Interesantă meserie! Doar un minut vă rețin! Am văzut odată un documentar despre Colosseum, arăta toată situația și mama Colosseumului, modele 3D, 4G, acuarele, guașe, și arheologii, și lumea care se ducea la teatru, și doric, ionic și corintic, este? Dar degeaba, dacă le vezi la televizor și nu ai ocazia… Încă din școală ar trebui… Asta e în România, nu ai acces, nu ai specialiști, să-ți explice, în turnul lor de fildeș, dvs. știți mai bine cum se zice!“ „Bun, depinde și de…“ „Ha, ha! Domnule, nu mă luați cu depinde, sînteți dvs. drăguț, dar eu cel puțin am văzut totul! Și ce m-a impresionat – la origine fiecare lucrușor era pictat, dar acum n-a mai rămas nimic! Mă bucur că v-am cunoscut, vă las și sper să… Cîte povești din astea cred că știți, păcat că n-a fost și fiul meu aici să vă asculte!“ Îmi iau și eu la revedere atunci, cu mulțumirea profesionistului care și-a făcut datoria.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons