"Meseria de profesor e pentru cei care apreciază libertatea" - dialog cu Liviu PAPADIMA

23 aprilie 2014   TÎLC SHOW

Profesor de literatură la Facultatea de Litere şi prorector al Universităţii Bucureşti, autor de manuale şcolare, Liviu Papadima cunoaşte foarte bine problemele educaţiei din România. De zeci de ani se vorbeşte despre „reforma sistemului“, dar deocamdată schimbările par să provoace mai degrabă nemulţumiri. Cum stăm, de fapt? Care mai este statutul meseriei de profesor? Şi care sînt problemele concrete ale oamenilor „din sistem“?  

De cîţiva ani, tema educaţiei pare să intereseze publicul, măcar atunci cînd au loc examene de bacalaureat sau testări naţionale: cu aceste ocazii, se creează discuţii animate, se exprimă păreri şi emoţii. Cît de interesantă este însă tema educaţiei în afara acestor momente?

Primim zilnic la Universitate o revistă a presei. Sînt vreo 30-40 de informaţii, note, comentarii în fiecare zi cu privire la educaţie. Cantitativ, s-ar părea că există un anumit interes. Dar marea majoritate a articolelor sînt luate tale quale de pe agenţiile de ştiri şi se referă la cotidianul strict. Mai sînt şi cîteva ştiri de senzaţie – vreun incident la o şcoală, o profesoară filmată cu telefonul mobil etc. În rest, din cînd în cînd, se inflamează spiritele, dar pe un caz concret şi cu un orizont de înţelegere foarte îngust. De exemplu, tema bacalaureatului. La primul bacalaureat care s-a ţinut cu o supraveghere mai strictă şi la care rezultatele au fost mai aproape de realitate, a apărut şi enervarea. Singura chestiune importantă, după părerea mea, era următoarea: bacalaureatul intrase în normalitate; de ce trebuise să se aştepte 20 de ani pentru asta?

Ce înseamnă „normalitate“ în acest caz?

Prima condiţie a unui examen este să fie corect. Dacă examenul nu este corect, tot restul nu-şi mai are rostul: rezultatele sînt viciate, niciodată nu ştii ce se întîmplă, de fapt, ce ştiu elevii cu adevărat. Un examen la care frauda e masivă este un balon de săpun. Apar situaţii de fraudă la bacalaureat peste tot, dar sînt cazuri cu totul izolate. Cînd eram profesor la Universitatea din Viena, apăruse un scandal din cauza unor diplome falsificate. Dar era vorba de cîteva zeci, descoperite după cîţiva ani. E cu totul altceva decît atunci cînd vorbim de mii sau zeci de mii de încercări de fraudă. Observ, în discuţiile despre educaţie, o dezarticulare a polemicilor. Polemicile sînt fireşti pentru că problemele educaţiei sînt înrădăcinate în modul în care noi toţi ne imaginăm viitorul. E firesc să apară puncte de vedere divergente.  

De ce sînt dezarticulate polemicile?

Mass-media are o parte din vină, din cauza unei porniri justiţiare – care aduce rating, ce-i drept, dar pînă să judecăm, trebuie să înţelegem. Dacă sărim peste această etapă, ajungem la o cacofonie, la un cor al vociferărilor. Peste tot, educaţia este supusă unor interogaţii, inclusiv în Marea Britanie ori în alte ţări la care noi ne uităm cu admiraţie. În Germania, acum există un cîmp de tensiuni foarte puternice pe tema educaţiei. Aş putea face o analogie cu experienţa mea austriacă – unde am petrecut mai mulţi ani, ca profesor invitat la Universitatea din Viena. Am prins o perioadă cînd s-a făcut o reformă de amploare a învăţămîntului superior, care schimba „girueta“. Pentru austrieci, învăţămîntul superior fusese multă vreme puternic marcat social: ideea principală era că e mai bine ca tinerii să stea în universităţi, indiferent ce performanţe au, decît să fie şomeri sau să creeze alte probleme sociale. Erau specializări la care durata medie de absolvire ajungea la opt-nouă ani. Sistemul acesta n-a mai mers cînd Austria a aderat la UE, din cauza presiunii concurenţiale. Şi atunci s-a făcut o reformă extrem de disputată: doi ani au fost scandaluri peste scandaluri. Dar existau două tabere clare: unii care susţineau ideea că ar trebui continuat un învăţămînt axat pe accesibilitate, care să creeze tineri armonioşi ş.a.m.d, şi alţii mai pragmatici, „neoliberali“, care considerau că învăţămîntul trebuie axat pe performanţe şi rezultate. Poziţiile erau clare, astfel încît disputa avea coerenţă. La noi, discuţiile asupra Legii educaţiei au fost cu totul dezarticulate. Cel mai adesea, dezbaterile erau condiţionate de interese personale sau de grup. Şi multă politizare. La noi în Universitate, de pildă, s-a discutat pînă la saţiu despre modalitatea de alegere a conducerii. Eu m-am făcut foarte impopular atunci, spunînd, în Senat, că nu prea înţeleg rostul acestei discuţii: pentru noi, indiferent după ce reguli mergeam în alegerea conducerii, rezultatul era cam acelaşi, căci sîntem o instituţie stabilă.  

S-a vorbit mult şi despre „sistem“ şi „reforma sistemului“. Dar sistemul nu e alcătuit din oameni şi din probleme concrete?

Cred că există un viciu de optică. Modul în care e privit sistemul de educaţie şi în care sînt discutate performanţele este de ordin statistic. Se ignoră faptul că în spatele cifrelor sînt profesori şi elevi concreţi, care au interese diferite. În loc să ne gîndim să construim un cadru în care aceste atitudini şi interese diferite să se poată manifesta cu un randament optim, noi vrem să impunem nişte direcţii care, de cele mai multe ori, nu sînt urmate. Asta se întîmplă frecvent în aceste „reforme pe hîrtie“: au fost reformatori care au dus aceste lucruri pînă în pînzele albe. Cînd făceam parte dintr-o comisie care trebuia să reformeze programa de limba şi literatura română pentru liceu, una dintre marile întrebări era aceasta: poţi să schimbi viziunea unei programe, dar cînd o pui pe masă, cine-şi închipuie că profesorii vor spune „gata, începînd de mîine, aşa facem“? E imposibil. Există o vulnerabilitate enormă în aceste reforme: n-am avut prea puţine reforme, ci prea multe, dar total incoerente. S-a făcut „reforma reformei reformei reformei“. Asta este absolut distructiv. Educaţia lucrează cu termene lungi. Îmi aduc aminte de o anecdotă de succes. La noi, cînd se vorbeşte despre reforme de succes în materie de educaţie, se oferă exemplul Finlandei. E adevărat, ce se întîmplă acolo pare science fiction pentru noi. La un moment dat, un ministru finlandez al educaţiei a fost întrebat dacă, în aplicarea reformei, a întîmpinat rezistenţă din partea profesorilor. A răspuns: „N-am avut probleme cu profesorii, m-am înţeles foarte bine cu ei, pe cei mai mulţi îi cunosc personal.“ Corpul profesoral e format din 15.000 de persoane. În România sînt peste 300.000. Aşa că, dacă le spui „de mîine faceţi asta“, iar apoi revii şi spui „de poimîine faceţi cealaltă“, se creează o mare dezorientare.

Despre meseria de profesor se vorbeşte, de asemenea, foarte mult, mai ales despre dezavantajele ei: salariile sînt mici, perspectivele de carieră nu sînt prea ademenitoare, statutul social al dascălului nu mai e aşa cum citim în proza de acum o sută de ani despre figurile emblematice de învăţători din sat. De ce ar mai face astăzi cineva această meserie?

Nu mă pot obiectiva pentru a răspunde la această întrebare. Răspunsul meu personal e foarte ferm: îmi place această meserie pentru că îmi place să lucrez cu oameni. Ai tot felul de satisfacţii pe care nu le întîlneşti dacă lucrezi – aşa cum fac foarte mulţi în ziua de azi – cu hîrtii. Am fost la un moment dat la o lansare de carte; era o antologie colectivă de poezie. Unul dintre autori a venit şi mi-a spus: „Nu cred că vă mai amintiţi de mine; am participat la un seminar ţinut de dumneavoastră acum mai mulţi ani, eram un student mediocru, iar dvs. – care sînteţi foarte exigent – mi-aţi dat 10; nota asta m-a marcat.“ Cînd simţi că ceea ce faci are impact uman, ai o mare bucurie. Mai sînt şi alte avantaje ale meseriei de profesor. De pildă, îţi permite să-ţi reglezi relaţia cu timpul. Poţi să decizi tu dacă îţi pregăteşti orele noaptea sau ziua: pe mine m-ar termina un program cu prezenţa între ore fixe. Şi apoi, este o meserie pentru oamenii care apreciază libertatea: ai un grad foarte mare de libertate din momentul cînd apeşi pe clanţa sălii de curs şi intri în faţa elevilor şi studenţilor. Devii stăpîn absolut pe ceea ce faci. În ceea ce priveşte alegerea carierei profesorale, sînt un pic derutat. Există ideea că tinerii de azi nu mai vor să meargă în învăţămînt; dar, pe de altă parte, un procent covîrşitor de studenţi absolvă şi modulul psiho-pedagogic, care le permite ulterior să predea în şcoală. Impresia mea este că problema cea mai serioasă nu este absenţa tinerilor din învăţămînt – asta e o realitate, învăţămîntul nostru îmbătrîneşte pe zi ce trece –, ci faptul că tinerii merg în învăţămînt şi apoi renunţă destul de rapid. Deci problema este ce se întîmplă concret în şcoli.

Cariera didactică s-a birocratizat foarte mult: profesorilor li se cer situaţii, raportări, hîrtii de tot felul, rezultate la examene ş.a.m.d. „Gradul de libertate“ despre care vorbeaţi pare sugrumat de asemenea activităţi...

Un profesor nu trebuie să se limiteze la orele de curs. Într-o clasă contează fiecare elev. Noi avem tipul ăsta de „excepţionalism“, ne interesează mai mult vîrfurile, olimpicii... Nu e sănătos. Observ, mai nou, din partea părinţilor, preocupări majore pe tema „unde-mi dau copilul la grădiniţă?“, cu ideea că, dacă nu reuşesc să-l dea de la început la o grădiniţă sau la o şcoală de elită, i-au ratat tot viitorul. Nu e bine. E legitim să-şi pună problema, îngrijorarea lor e justificată. Dar aşa e alcătuit la noi „sistemul“, cu diferenţe mari de la o şcoală la alta, ceea ce nu e normal. Sistemul ar trebui să fie mai echilibrat. Cuvîntul „performanţă“ mă face adesea să mă crispez. Cum se vede la noi performanţa? Înseamnă că îi dopăm pe elevi şi le fixăm nişte ţinte adesea lipsite de sens. E foarte important ca un tînăr să se descopere şi să-şi valorifice potenţialul. De exemplu, clasele de matematică-fizică sînt în continuare considerate elita educaţiei de la noi: la intrarea în liceu, toată lumea dă buzna la mate-fizică. Dar la intrarea în facultate, cei mai mulţi se îndreaptă spre ştiinţele umane şi sociale, în timp ce la ştiinţele exacte bate vîntul. E clar că avem o ruptură aici, dar nimeni nu-şi bate capul cu ea.  

Dar studiul literaturii? Într-un sistem axat pe „performanţă“ şi pe „pregătirea pentru piaţa muncii“, studiul literaturii în şcoală are vreo utilitate?

Eu am convingerea că „cetitul cărţilor“ îi face pe oameni mai umani. E o miză importantă. Îi face mai deschişi, mai capabili de empatie – care e un lucru vital pentru funcţionarea unei societăţi. Vorbim adesea despre toleranţă, dar o înţelegem, cred, în felul următor: „Nu-mi place asta, dar o tolerez şi mă fac că-mi place.“ Nu-i vorba despre asta, ci despre capacitatea de a te pune în situaţia şi în sufletul celuilalt. Contactul cu cărţile de literatură oferă din belşug aşa ceva. 

Fragmente dintr-un interviu care poate fi urmărit integral pe live.adevarul.ro.   

Foto: L. Muntean

Mai multe