Merci, Baudelaire!

Am sosit pe pămînt canadian într-un februarie, în plină iarnă, cu temperaturi în jurul a minus patruzeci de grade Celsius. Ger de crăpau pietrele, după expresia românească binecunoscută. Pe o asemenea vreme, deplasările exterioare sînt limitate – numai pentru urgenţe. Fac cîteva drumuri strict necesare, în special pentru tot soiul de interviuri în vederea finalizării tuturor documentelor de rezidenţă. Fără aceste hîrtii – de fapt, dreptunghiuri din plastic, asemănătoare cărţilor de joc, unde sînt înscrise codificat datele personale –, nu poţi face un pas. Şi pentru a intra în posesia lor, aştepţi cîteva săptămâni. Cîteodată, chiar mai mult.

Acum, cu „patalamalele“ în ordine, mă gîndesc să testez piaţa locurilor de muncă. Cam grăbită decizie, aveam să constat mai tîrziu. Zilnic citesc presa, în special rubrica cotidiană a „job“-urilor. În general, oferta nu e prea generoasă, aproape nimic care să corespundă specialităţii mele. Fiindcă sînt încă la început, rămîn optimist. Întorc filele unui cotidian şi ochii îmi cad pe un anunţ al unei celebre companii montréaleze, care vestea încheierea unor contracte substanţiale şi, în consecinţă, o iminentă extindere a producţiei. La asemenea afacere, mi-am zis, e imposibil să nu aibă nevoie de noi angajaţi, poate chiar în meseria mea. După o scurtă chibzuinţă, trec la atac!

Primul pas, şi cel mai important într-un asemenea demers, este redactarea unui Curriculum vitae pe măsura aspiraţiilor. Fac multe ciorne, citesc cîteva broşuri în domeniu, mă sfătuiesc cu noii prieteni pe care i-am cunoscut la biblioteca din cartier, iniţiaţi în acest gen de scrieri. După vreo săptămînă de trudă, mi se păru a-i fi dat o formă acceptabilă. Acum e acum, unde să-l trimit?

Nici o ofertă, nimic pentru mine! Firma montréaleză, pomenită mai sus, rămăsese o obsesie. Ce-ar fi să-l trimit acolo? Voi încerca, nu am ce pierde.

După cîteva zile de aşteptare, surpriză: la deschiderea cutiei poştale, dau de un plic cu sigla companiei, de acum binecunoscută. Îl desfac, cu lungi ezitări, de parcă nu-mi era destinat. Eram sugrumat de emoţie. Am dat lovitura, mi-am zis. Ce operativitate, cît respect pentru candidaţii la un job! Dar, cum se întîmplă adesea, decepţie: într-un scurt text, cîteva fraze de circumstanţă în care autorul scrisorii nu uită să-mi mulţumească pentru „interesul pe care îl arătaţi companiei noastre“. Sînt întrebat, într-o ultimă frază, subliniată: de unde aţi luat informaţia despre noi angajări? Ba, mai mult, aşteptăm răspunsul dumneavoastră. Această ultimă frază m-a pus pe gînduri. După cîteva clipe, mi-am zis că tăcerea ar fi cel mai bun răspuns. Apoi, am mai chibzuit şi mi s-a părut că renunţarea ar fi un gest necivilizat. Ce să le răspund?

Cîteva zile am fost răvăşit de această întîmplare. Într-un tîrziu, mi-am adus aminte de o frază citită în celebrul Jurnal al lui Charles Baudelaire. Nu îmi mai aminteam nici editura din România unde apăruse cartea, nici numele traducătorului. Am trecut-o pe hîrtie, aşa cum am putut să mi-o amintesc pe moment: „Lucrul făcut la timp, chiar prost, valorează mai mult decît visarea“. Mulţumit de găselniţă, îmi frecam mîinile bucuros de „isprava“ mea culturală. Dar, cînd am trecut la redactarea răspunsului, altă problemă: cum s-o traduc? O traducere „personală“, în franceza mea rudimentară, cu siguranţă va avea destule erori şi va face o proastă impresie. Ar trebui să caut fraza în original, aşa cum este scrisă în Jurnal. Nu cunoşteam ediţia franceză după care se făcuse traducerea în limba română, aşa că am luat la vînturat librăriile şi anticariatele. Nu am găsit nimic. O bibliotecară, profesionistă adevărată, dublată de o profundă cunoscătoare a poeziei franceze, mi-a dat o indicaţie care m-a dus direct la ţintă: încearcă la librăria Renaud-Bray, Bibliothèque de la Pléiade, editura Gallimard. Cum de nu m-am gîndit?

A doua zi, „înarmat“ cu creion şi hîrtie, iau drumul librăriei. Aici, altă barieră: toate cărţile celebrei colecţii sînt închise în dulapuri cu uşi de sticlă. Motivul este uşor de bănuit: preţul ridicat al acestor bijuterii tipografice – hîrtie de biblie, grafică deosebită, inserţii cu aur etc. Apelez la o vînzătoare să deschidă dulapul unde, prin uşa de sticlă, zărisem Jurnalul. Amabilă, ba chiar simpatică la început, văzînd în mine, cred, un potenţial cumpărător al unei cărţi aşa de scumpe, mi-a sugerat şi alte titluri de mare succes din aceeaşi colecţie. Două volume, de aproximativ o mie două sute de pagini, costau în jurul a trei sute dolari, ba mă momeşte şi cu o reducere de preţ, aşa, ca pentru dumneavoastră. Nu ştia, biata de ea, că îmi bătea vîntul prin buzunare. Am luat cartea de pe raft şi am început să o răsfoiesc. Fraza, nicăieri! Vînzătoarea nu mă slăbea din ochi nici o clipă. Am accelerat căutarea, atît cît am putut. Din cauza emoţiei, degetele transpirate începuseră să se lipească de pagini. Simţeam broboanele reci de sudoare alergînd pe şira spinării. Departe de mine gîndul renunţării. Din cînd în cînd, simţindu-mă cu musca pe căciulă, îi mai adresam cîte o întrebare referitoare la obiectul febrilelor mele căutări. Sesizînd precaritatea francezei mele, s-a interesat din ce ţară vin. România, i-am răspuns, urmărindu-i reacţia. Ei bine, dacă pînă atunci mă mai lăsa singur lîngă dulap, dînd cîte o fugă pe la casă, chemată de clienţi, din acel moment nu s-a mai dezlipit de dulap. O fi intrat la bănuieli, mi-am zis. Naţionalitatea, bat-o vina…

După aproape o jumătate de oră de căutări, dau peste pasajul care mă interesa. Scot creionul şi hîrtia, transcriind în grabă fraza cu pricina, sub privirea mirată a „gardianului“ de lîngă mine. Îi mulţumesc pentru serviciul făcut, citindu-i pe faţă nemulţumirea că a dat peste un asemenea client.

Ajuns acasă, adaug citatul din Jurnal la scrisoarea de răspuns pentru amintita companie. Eram, sincer, mulţumit de realizare. Găsisem exact ce trebuia!

După cîteva zile mi-a venit răspunsul: „A fost o încîntare pentru noi citatul din Baudelaire. L-am distribuit spre lectură tuturor colegilor din Departamentul Ressources Humaines. Rămîneţi în banca noastră de date, sperînd într-o ocazie favorabilă“. Cu mulţumiri, semnătură indescifrabilă.

Nu m-au mai căutat. Niciodată!

Merci, Baudelaire!