Menajeria de plastilină

O cunoștință din Universitate, Priscornic Turbișor, profesor la Statistică, părea foarte tulburat deunăzi, cînd l-am întîlnit prin campus. Știindu-mă mai vechi și, implicit, mai experimentat decît el în meseria de părinte, mi-a mărturisit că se confrunta cu probleme în efortul paideic. Mult prea devreme, după estimarea sa. Băiatul lui, Maurice Jean-Pierre, abia împlinise cinci ani și era la grădiniță – departe așadar, cronologic vorbind, de crizele adolescentine. Și totuși, a precizat Turbișor, acasă apăruseră deja mari dezbateri principiale între părinți și odraslă. Educatoarea, o tînără formată în pedagogia new wave, le inocula copiilor idei avansate de conduită civică de la vîrste fragede. Lucru frumos, am spus eu. „De acord“, a răspuns Priscornic, „însă mințile lor sînt deo-camdată nenuanțate, iar doamna doar îi îndoctrinează cu idei revoluționare de civilitate postindustrială fără să le modeleze spiritul critic, gîndirea personală, adaptarea regulii la context și așa mai departe. Un exemplu! I-a pus pe toți să construiască diverse animale din plastilină. Pe planșeta respectivă (pe care copiii o cară zilnic după ei, cu aer sacerdotal, ca pe un chivot cu relicve sfinte, între casă și grădiniță) s-a constituit, în cîteva luni de la debutul activității, o veritabilă menajerie. O menajerie nu de sticlă, precum în piesa lui Tennessee Williams (da, am văzut-o și eu, ce dacă sînt statistician?!), ci de plastilină. Găsești acolo tot, de la maimuțe și șerpi la vaci, porci și mîțe de toate culorile. Figurinele nu joacă numai rolul reprezentării animaliere în ochii copilului. Nu, nicidecum! Aș observa chiar că rolul în cauză e destul de redus. Principala lor funcție rămîne una ideologic-educațională. Știu, nobil, avansat, elegant, civilizat. Accept pe loc, dar adaug: consecințele mentalitare secundare devin, treptat, extrem de îngrijorătoare…“

Turbișor s-a oprit o clipă, cu privirea întunecată pierdută în zare, apoi și-a reluat confesiunea: „Jean-Pierre îmi repetă, de la o vreme, sentențios – și înțeleg de la ceilalți părinți că nu este singurul din grupă care face asta! – o propoziție suspectă. Animalele sînt persoane non-umane și trebuie tratate la fel ca oamenii! Drăguț, i-am replicat eu în cîteva ocazii. Bravo! Așa trebuie să creșteți voi! Cu astfel de idei. Să fiți mai civilizați ca noi! Răspunsul meu nu l-a mulțumit însă. M-a luat la rost. Dacă ți se pare drăguț, atunci de ce te tot uiți la filme cu animale abuzate? Ce filme, am întrebat nedumerit? Alea cu cowboys! Mea culpa! Mai urmăresc într adevăr, din cînd în cînd, cîte un western vechi, plăcere dezvoltată din copilărie. Maurice avea, într-un fel, dreptate. Frecvent, caii cad acolo în moduri traumatizante. Am încercat să nuanțez, precizînd faptul că filmele erau de demult, iar caii în chestiune muriseră oricum – de moarte bună! – cu decenii în urmă, eventualele lor traume nemaifiind de actualitate. S-a enervat în ultimul hal. A strîns pumnișorii amenințător, s-a încruntat terifiant și a început să zbiere grotesc: Mihaha, mihaha, mihaha! Eliberați căluții non-umani! Eliberați căluții non-umani! L-am potolit cu greu și, desigur, am renunțat să mă mai uit la western-uri de epocă. Dar ciudățenia s-a amplificat. Dacă, la micul dejun, maică-sa îi dădea cumva un ou, ochii i se bulbucau demonic, își strîngea coatele la piept, iar ulterior le flutura sacadat ca pe niște aripi, urlînd: Cot-cot-cotcodac, cot-cot-cotcodac, puiul este persoană! Nu mîncați! Nu mîncați! Cot-cot-cotcodac! Am eliminat, prin urmare, ouăle! Mai tîrziu și carnea. A gemut muuu-muuu, grooh-grooh și bee-bee atît de intens, încît nevastă mea, cu comprese reci la cap, a zis că preferă să fie vegetariană decît să mai audă asemenea răgete prin casă…“

Priscornic și-a tras puțin sufletul amărît și a continuat: „Totul a degenerat în ultimele săptămîni. Ne aflăm pe marginea prăpastiei psihologice. Toți. Copilul a ajuns un pachet de nervi, manifestîndu-și frustrările legate de protecția animalelor cu sunete și gesturi bestiale. Ham-ham-urile, mau-mau-urile, chiț-chiț-urile, cronc-cronc-urile sau cirip-cirip-urile se îmbină cu bizare contorsiuni trupești menite să imite sugestive poziții animaliere. Din orice colț al casei te aștepți, în orice moment, să sară pe tine o fiară apocaliptică. Aseară am făcut imprudența să-i relatez soției (de față cu Maurice!) faptul că am mîncat, la o masă doctorală, rață cu portocale. Fiu-meu s-a înroșit ca un rac și a urlat demențial: Tuc-tuc, tuc-tuc, eliberați rața! Eliberați rața, oameni ticăloși! Bine-bine, am constatat eu idiotic, dar rața nu face tuc-tuc, tuc-tuc. Știu, s-a răstit el, însă acum sînt tucan, iar rățoiul este fratele meu zburător… Auzi, e tucan acum! Nu mai rezist. Mă duc să mă cert cu educatoarea!“ „Bine, și ce ai de gînd să-i reproșezi?“, am întrebat. Priscornic și-a umflat maiestuos pieptul, a zburătăcit din mîini defazat și a țipat marțial în direcția mea: „Mac-mac! Mac-mac!“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.