Meme, mem, memă

Printre termenii recenţi, încă neincluşi în dicţionare, dar cu o circulaţie destul de mare, preluările neologismului englezesc meme ridică probleme destul de mari de adaptare şi de standardizare. Chestiunea ar fi rămas limitată la preocupările terminologice ale specialiştilor în biologie şi antropologie, dacă termenul nu ar fi intrat în uzul larg prin extinderea sa asupra unor forme ale comunicării în Internet. Dicţionarele englezeşti înregistrează deja două sensuri ale cuvîntului creat de Richard Dawkins, autorul cărţii Gena egoistă (publicată în 1976, apărută în versiunea românească în 2001). Sensul de bază este cel de „unitate de informaţie culturală“, transmisă prin imitaţie, comparabilă, în plan cultural, cu gena biologică.  Cel de-al doilea sens – o dezvoltare recentă, o aplicare a situaţiei de transmitere culturală la un context de maximă actualitate – e încă mai vag şi mai alunecos: se referă la idei, concepte, invenţii (verbale sau vizuale) care circulă rapid, contagios, prin intermediul noilor mijloace de comunicare (în Cambridge Dictionaries online, „o idee, imagine, clip video, răspîndite foarte rapid pe Internet“. Spre deosebire de viralul consumat pasiv, ideea meme este adesea transformată, stimulează inventivitatea. Fenomenul nu e deloc nou; doar viteza de circulaţie îl face vizibil şi îi impune un nume.

Termenul englezesc meme e un cuvînt scurt, cu pronunţare diferită de scriere (mim, cu un i lung) şi cuprins într-o reţea de asocieri culturale (inspiraţia din greacă şi înrudirea cu mim, a mima, mimică, mimetism; apariţia într-un domeniu ştiinţific; paralelismul cu genă etc.). Nu e de mirare că rezultatele preluării sale în română sînt, deocamdată, haotice. Cuvîntul se foloseşte destul de mult, mai ales în Internet, cu cel de-al doilea sens. Forma cea mai frecventă pare a fi cea adaptată, care îl apropie de genă, respectiv memă, substantiv feminin, cu pluralul meme şi cu o pronunţie „românizată“, corespunzînd modului de scriere: „memele pot fi fragmente de idei, limbaje, melodii, linii ale modei, abilităţi, valori morale şi estetice sau orice altceva“ (romaniafarajustitie.wordpress.com). La răspîndirea acestei forme (folosite deja în bibliografia de specialitate, cu primul sens) a contribuit decisiv opţiunea traducătorului Genei egoiste. În acelaşi timp, circulă o formă mult mai puţin adaptată, scrisă meme, probabil pronunţată ca în engleză şi cu pluralul tipic neutrelor: „mi-am însufleţit prezentarea cu nişte meme-uri“. În stilul dezinvolt al unor mesaje, această formă este adaptată grafic (nu ştiu dacă şi fonetic), devenind sustantivul neutru mem: „dacă am o idee pentru un mem, ce să fac? (ask.fm); „iaca vreu s fac niste memuri“ (Facebook).

Wikipedia poate oferi o imagine comparativă a variantelor de răspîndire internaţională a cuvîntului, prin articolele sale în mai multe limbi: franceza pare să-l fi adaptat, ca masculin, după modelul lui gène – „genă“, în forma un mème; la fel, italiana, în care circulă un meme (similar cu un gene); spaniola pare să aibă încă ezitări (între formele meme şi mem, nu în privinţa genului masculin). Se pare că, din cauza ezitării în adaptare, româna s-a pomenit în respectiva enciclopedie cu două articole în curs de unificare: meme şi memă.

Desigur, nici una dintre soluţiile concurente nu e ideală: memă rămîne probabil forma cea mai bună, pentru că are avantajul terminologic al asemănării cu genă (ceea ce nu e totuşi foarte important pentru utilizatorii de Internet, care par să o considere un fel de logo sau un viral) şi pentru că e perfect adaptată. E drept, maschează legătura cu termenii din familia lexicală a mimetismului, dar nici meme sau mem nu ar sta mai bine la acest capitol. Nu ştiu dacă e un cuvînt care va rămîne în uzul larg: tendinţa de a acapara prea multe situaţii şi lipsa de transparenţă nu îl recomandă pentru o carieră stabilă, dar, cum ştim, previziunile sînt foarte riscante în domeniul inovaţiilor lexicale şi al modelor culturale.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).