Meditaţii – simple şi cu mac
S-a vorbit mult (mai ales în anii ’60!) de o posibilă dependență de opiu a împăratului Marcus Aurelius. Medicul lui, Galenus, notează că îi prescrisese un preparat în care se găsea într-adevăr și opiu, pe care împăratul îl lua zilnic și, dacă îl amețea prea tare, cerea să i se facă fără opiu – moment în care însă nu mai putea să doarmă noaptea. Un asemenea episod de „sevraj“ ar fi avut loc într una din campaniile de la Dunăre (împăratul a și murit în Viena de azi). Istoricul Dio Cassius, contemporan cu evenimentele, zice că acest preparat era singurul lucru pe care împăratul îl putea consuma în timpul zilei, în campanie, fiind singurul care îl făcea să suporte numeroasele metehne de sănătate cu care s-a luptat toată viața. Unii istorici moderni au pus atunci mîna pe meditațiile lui Marcus Aurelius, Gînduri către sine însuși, și le-au citit ca pe confesiunile unui opioman, un De Quincey ascuns după deget. Pasămite, cînd știi despre ce e vorba, nu te lași păcălit de filozofia subțire a stoicului împărat și citești printre rînduri. Dacă Marcus compară (V, 23) existența cu un rîu, spunînd că totul e în flux între un trecut infinit și un viitor infinit, apoi asta trebuie să fie o încercare de a exprima percepția alterată a timpului cauzată de opiu. Într-o scrisoare a profesorului său, Fronto, în care acesta vorbește despre o poțiune soporifică din ierburile lipsei de griji și voluptății, la care Jupiter adaugă și o singură picătură de moarte, acești istorici văd aluzii la supradoze. Numai că atunci cînd un tip ca Marcus își face – bine – treaba de împărat douăzeci de ani, pînă la urmă nici nu mai contează dacă era sau nu dependent de ceva, deși în general o etică solidă a muncii și un caracter antiexcesiv nu fac deloc casă bună cu dependența (excluzînd fumatul, evident). Am și un pont pentru cei care fac studii pe opiu, anume că și Ovidiu are cîteva referințe la macii adormitori (Tristele, IV, 1, 47-48, Metamorfoze, XI, 605-607 etc.), cu condiția să nu fiu tras la răspundere dacă se dovedește că nu erau decît locuri comune lansate deja de Vergiliu.
Arheologia arată, pe de altă parte, că din neolitic încoace macul (Papaver somniferum) a avut o popularitate constantă. Sîntem de altfel o specie a cărei evoluție a fost, sute de mii de ani, determinată de întrebarea istorică „Oare ce se întîmplă dacă pun chestia asta în gură?“ Era inevitabil deci ca anumite proprietăți ale latexului din mac să devină cunoscute, și odată cunoscute, să nu mai poată fi uitate niciodată. Data la care s-a întîmplat asta a devenit mai timpurie decît se credea, odată cu descoperirea recentă de semințe de mac, sub metri de sediment, pe situl cu numele șăgalnic La Marmotta, ajuns azi pe fundul lacului italian Bracciano. Situl, vechi de 7700 de ani, aparține începuturilor neoliticului european și e prima dovadă a cultivării macului de către om. Descoperitorii italieni spun că semințele au fost descoperite în aceeași cameră cu o statuetă de tip zeiță-mamă și că asta ar sugera un interes principal în proprietățile psihoactive ale macului, nu în cele alimentare sau farmaceutice. Mediterana are primatul folosirii macului, dar și în Europa Centrală, și nu numai, macul e bine atestat. În Elveția de acum 4-5000 de ani, printre așezările lacustre (ideale pentru păstrarea resturilor organice) sînt zeci de situri pe care s-a găsit mac, cu concentrații de pînă la 3000 de semințe pe litru. Și încă un exemplu mai tîrziu din Italia: într-o villa rustica (un fel de fermă) romană de lîngă Pompei s-a găsit, în pivniță, un mare vas de provizii cu semințe de plante medicinale, între care macul nostru, împreună cu oase de reptile și amfibieni – probabil ferma era un hub local pentru poțiuni magice.
Foto: wikimedia commons
Printre cele mai timpurii reprezentări ale capsulei de mac în artă este un capitel miniatural de calcar, cît degetul, din palatul de la Knossos (mijlocul mileniului II î.Hr.), în care se insera o coloană subțirică menită să reprezinte tulpina. Pe un alt sit cretan s-a găsit o zeiță de teracotă, de aproape un metru, ce pare în transă, cu trei tulpini mobile de mac cu capsule, tot de teracotă, înfipte în cap (ce i drept, divinitățile cretane au mai mereu ceva pe cap, de la păsări la leoparzi, adesea în triplu exemplar). În apropiere era un vas bizar care, bineînțeles, a fost interpretat drept folosind la inhalarea vaporilor de opiu. În arta miceniană contemporană apar alte reprezentări, mai ales în bijuterii, și de obicei forma dolofană, cu un fel de basc crenelat pe cap, e clar o reprezentare a capsulei de mac cu stigmat, mai degrabă decît, să zicem, a rodiei. În Anatolia, bijutierii au pus în capetele ornamentale ale acelor, tot de forma capsulei de mac, ceva care să zornăie, aidoma semințelor adevărate adică. În fine, unii cercetători zic că o întreagă categorie de mici ulcioare din epoca bronzului tîrziu reprezintă, întoarse cu fundul în sus, capsule de mac, și, ce-i drept, în unele chiar s-au găsit urme de opiu, ba chiar, culmea, unele au fost pictate cu dungi albe similare inciziilor ce se fac pe capsulă din care iese latexul. E clar că, mult înainte de Marcus, multe insomnii și dureri au fost tratate cu mac. Printre efectele secundare, menționate sau nu pe ulcior, se poate să fi fost ocazional starea de greață existențială și atitudinea filozofică severă.