Medici care nu iau şpagă
În zilele astea, cînd poveştile sinistre despre medici ticăloşi îţi ridică părul măciucă, ar trebui să amintim, măcar din cînd în cînd, că există şi oameni care fac meseria asta cinstit şi bine. Aici, la noi, atunci cînd descoperim gunoiul pe care noi înşine l-am băgat sub preş, se porneşte un tăvălug vindicativ generalizat. Arătînd cu degetul categorii întregi, trăim, pentru scurtă vreme, cu senzaţia că ne-am răcorit. În momentele astea de răbufnire a rîcii că „N-ai ce să faci, domnule! Aici nimeni nu mai drege lucrurile vreodată!“, pentru mulţi dintre noi, toţi romii fură, toţi profesorii sînt slab pregătiţi, toţi poliţiştii sînt pe mînă cu bandiţii şi toţi medicii sînt şpăgari. Tristeţea şi disperarea sînt înrădăcinate adînc, şi există o sumedenie de motive să fie aşa. Dar condamnarea publică, în masă, nu slujeşte la absolut nimic. Ea nu face decît să aducă, pe moment, „răcorirea“. E ca un calmant care îşi face efectul o vreme, lăsînd cauza durerii la locul ei, netulburată.
Oamenii care şi-au pierdut rude şi prieteni, cei care au suferit umilinţe cumplite şi au trecut prin chinurile unora dintre spitalele de la noi vor reacţiona vehement la cuvintele de mai sus. Sau, pur şi simplu, le vor ignora, cu zîmbetul trist al celui care ştie că nimeni nu poate înţelege suferinţa trăită de cineva pe propria piele. E inimaginabil de greu să te trezeşti în atmosfera de război a unui spital de la noi. Să fii tratat ca un obiect, să se strige la tine, să nu fii băgat în seamă sau, dacă ai depăşit o anumită vîrstă, să te pomeneşti numit „buni“ sau „mamaie“, sau să ţi se sugereze, mai mult sau mai puţin voalat, că ai trăit destul. Unii folosesc cuvintele astea cu cele mai bune intenţii. Vor să creeze un soi de apropiere umană. Dar există oameni care se îngrozesc la auzul lor. Nimeni nu li s-a adresat aşa vreodată. Nu se îmbăţoşează din orgoliu că cineva îi numeşte în felul ăsta. E o reacţie profundă la un alt fel de înţelegere a noţiunii de demnitate. S-ar putea spune că acest ultim amănunt, o formulă de adresare, e un moft, ceva profund nesemnificativ în faţa altor orori. E posibil să fie aşa. Dar e un detaliu care spune enorm despre felul nostru de a vedea lumea, despre puterea de a găsi elemente limpezi, repere clare ale modului de a trăi împreună într-o comunitate civilizată.
Dincolo de spitalele exemplare, cele care arată contemporan, sau de cele care au rămas în alte secole – cu haite de cîini hălăduind prin curţi şi pe holurile întunecate –, dincolo de competenţa medicilor şi a personalului sanitar, de dotarea tehnică şi de tot ceea ce se vede cu ochiul liber, rămîne un singur lucru – calitatea umană a celor care practică această meserie. Sigur, oricine ar putea spune că sărăcia şi corupţia fac ravagii, că spitalele, ca orice instituţii publice din ţara asta, arată şi lucrează exact aşa cum sîntem noi, şi că orice discuţie despre aşa ceva e ca un zid de care te izbeşti în beznă. S-ar mai putea spune că orice formă de coerciţie, justa urmărire a banilor, ordinea şi disciplina sînt cele care asigură starea de normalitate. Cum ar veni, să n-o dăm în patetisme despre calitatea umană, ci să respectăm legea, şi totul se rezolvă de la sine. Regulile respectate cu stricteţe corectează caracterele. Se poate şi aşa.
Ideea de vocaţie stîrneşte azi, deseori, rîsul în hohote. A deschide o discuţie despre aşa ceva – despre puterea de compasiune, despre solidaritate, despre demnitate – înseamnă a te autodeclara fraier. De cele mai multe ori, răspunsul primit „la vedere“ va fi unul care sună aprobator. Însă, în dosul cuvintelor de circumstanţă stă un gînd dominant: „Aiurea. Dacă n-ai bani, te-ai dus pe copcă. Eşti nimeni…“ În realitate, chiar şi asta e o iluzie. Banii nu umplu eventuala incompetenţă a medicului, lipsa lui de scupule, fondul brut al celor care sînt plătiţi – e drept, prost! – să te aibă în grijă şi observaţie. Se schimbă doar scara aparenţelor, nivelul de simulare a interesului şi a competenţei. Uneori, nu ajută nici măcar bafta chioară de a avea un medic bun în familie, un om dedicat, care face tot ce-i stă în putere să fii tratat cum se cuvine. În cazul unor afecţiuni grave, cu complicaţii multiple, sînt enorm de multe detalii pe care un singur om, indiferent cît ar fi de bun, nu le poate supraveghea şi rezolva. Sînt sigur că aproape oricine citeşte rîndurile astea îşi aminteşte o experienţă dură pe propria piele.
În cele din urmă, discuţia ajunge tot la frica fiecăruia dintre noi. Teama groaznică de boală, de spital – de faptul că eşti purtat prin diagnostice incerte şi prin angoasa continuă a faptului că ai „intrat pe mîna lor“ paralizează orice alt gînd şi resorturile elementare ale demnităţii. Însă, în ultima vreme, unii au început să mai ridice privirea din pămînt şi să ceară socoteală. Nu mă refer la cusurgiii de profesie, la oamenii imposibili, la cei care îşi fac un scop în viaţă din găsirea unei hibe. Mă gîndesc la oamenii absolut obişnuiţi, care îşi descoperă calitatea de contribuabil. Iar calitatea asta nu se regăseşte în puterea de a beşteli un medic, ci în puterea de a vedea dincolo de interesul imediat, de a percepe problema în dimensiunile ei mari, de a deprinde calitatea de cetăţean.
Scandalurile din ultima vreme şi arestările unor tipi siniştri şi cinici nu trebuie să rămînă doar mici ridicări ale colţului de covor sub care se vede gunoiul. Dacă totul va fi doar o „răcorire“, un soi de răzbunare prostească, în faţa televizorului, efectul va fi la fel de crunt ca pînă acum. Orice instituţie publică se construieşte şi pe energia care vine dinspre comunitate, nu doar pe politicile unui guvern. Iar în ţara asta există şi medici buni, care nu iau şpagă, şi oameni care doresc să fie cetăţeni. Lucrul ăsta contează.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.