Măsura tuturor lucrurilor
Anul Beethoven. 250 de ani de la naștere. Pentru melomani și pentru muzicieni, asta înseamnă că e firesc să se cînte mai mult Beethoven în acest an decît în alții. Dar este posibil să se cînte mai mult Beethoven într-un an decît în alți ani? Cît de mult Beethoven mai poate încăpea în plus în repertoriul orchestrelor sau în playlist-ul radiourilor specializate față de cît se cîntă/difuzează de obicei? Să recunoaștem, există deja o anume sațietate. Cel puțin marile „șlagăre” – precum Simfoniile (mai ales a V-a, a VII-a sau a IX-a), Concertele de pian (al 3-lea sau al 5-lea), Concertul pentru vioară – sînt, indiscutabil, supraexpuse. Pe cît sînt de populare și de îndrăgite de ceea ce foarte nimerit de numește „marele public” – în sens gregar, nu în sens axiologic –, pe atît sînt de „tocite”. Poate că cei care fac programele orchestrelor sau ale posturilor de radio ar trebui să caute mai adînc, în colțurile mai puțin umblate ale universului beethovenian și să aducă în prim-plan cu mai multă insistență compoziții mai puțin cunoscute. În fond, Beethoven a fost un compozitor prolific: 722 de opusuri într-o carieră de 44 de ani. Dar, chiar și așa, mai există ceva „mai puțin cunoscut” în catalogul Beethoven? Mai există ceva din Beethoven ce poate fi socotit insuficient explorat de interpreți? Pe de altă parte, e cumva straniu că tot consumăm din el și el nu se diminuează!
Dar din Beethoven omul – cel care răspundea unei felicitări de Crăciun pe care fratele său mai mic o semnase „Johann van Beethoven, proprietar de pămînturi” semnînd „Ludwig van Beethoven, proprietar de creier” – a mai rămas de cunoscut ceva ce nu știam? Oare sărbătorim acum un sfert de mileniu de la nașterea acelui proprietar al acelui creier sau sărbătorim altceva? Neîndoielnic, sărbătorim ceva indisolubil legat de acel om cu acel creier, dar ceva cu totul diferit de el însuși, în același timp. Părerea mea e că sărbătorim 250 de ani de la nașterea unei măsuri cu care sîntem chemați să măsurăm lumea pentru a o putea metaboliza.
În uz popular s-a impus cumva imaginea unui pianist cu mîini mari, leonin, ursuz, asocial, cu aparență dezordonată, păr vîlvoi, lipsit de orice urmă de grație în mișcări (ciudat, căci a compus adorabile pagini pentru balet, iar sensibilitatea lui pentru dans poate fi ușor ghicită în multe locuri, inclusiv în marile pasaje ale masivelor sale Simfonii), chinuit de boli și de geniu. Beethoven este imaginea iconică a geniului romantic: suferă de toate cele omenești (sărăcie, rănit în amor, boli) și produce din aceste chinuri conjugate o operă copleșitoare, care rămîne cu noi pînă la sfîrșitul lumii. Cum e firesc pentru un mit de dimensiuni prometeice, în jurul lui au apărut puzderie de legende micuțe, inventate mai degrabă de alții. De pildă, legenda destinului care bate la ușă compozitorului în deschiderea celei de-a cincea simfonii, legenda că Sonata nr. 17 pentru pian în Re minor a fost compusă sub impresia Furtunii lui Shakespeare (și Furtuna i-a rămas numele), legenda ultimelor lui clipe de viață (era noapte, o furtună cumplită, compozitorul epuizat în pat, complet surd, deodată un tunet puternic și prelung afară, inexplicabil compozitorul deschide ochii în acea secundă, privește amenințător și încleștează pumnul ca și cum ar dirija sunetele furtunii, după care închide ochii și moare). Sau vorbe mărețe care îi sînt atribuite (precum colosala „Acela care înțelege muzica mea va fi livrat nefericirii”). Toate acestea se potrivesc unui „mit Beethoven” care a apărut încă în timpul vieții sale. Beethoven, poate nu știți, era departe de a fi un necunoscut, izolat și neînțeles cînd a murit: la funeraliile sale au participat, se spune, 20.000 de oameni, în fața cărora, înflăcărat, poetul dramatic Franz Grillparzer (de el n-ați auzit, bănuiesc, poate doar vienezii care locuiesc pe strada care-i poartă numele să știe cine a fost, cît despre cei care mănîncă tortul Grillparzer, ei cred sigur că a fost vreun chef, însă Grillparzer era cineva la vremea lui, cineva suficient de important ca să avem și astăzi prin orașele Austriei gimnazii cu numele lui) a rostit o patetică orație numindu-l „omul în cel mai înalt sens al cuvîntului”!
Cu Beethoven, și poate alți cîțiva în istorie, se întîmplă un paradox. Cu cît se scrie și se cercetează mai mult (biografiile scrise despre el sînt nenumărate, iar cele serioase, socotite a fi cu adevărat valoroase, sînt foarte multe și apar continuu după 1827), cu atît ai impresia că el, „proprietarul acelui creier”, ne este încă mai îndepărtat, mai străin. Pînă și monografiile absolut serioase sub orice rigori academice lucrează, de fapt, cu mitul. E ca icoana stelei ce-a murit, o vedem, dar nu e: Beethoven cel din cărți, muzică, legende este doar icoana cuiva la care, din cauza incandescenței icoanei, nu mai avem, de fapt, acces. Mă grăbesc să precizez că nu-i nimic grav în asta. Cred că Daniel Barenboim avea dreptate cînd spunea că nu e necesar să cunoști viața unui compozitor ca să-i înțelegi muzica. Ajută, poate, dar nu-i musai.
De fapt, există mulți Beethoveni. Există un Beethoven politic – la început adorator al bonapartismului, după aceea dezamăgit de diabolicul corsican și reorientat spre reacționarismul stabilizator al lui Metternich. Există și un Beethoven suferind de amor – contesa cutare îl respinge, rănindu-l sufletește pentru totdeauna. Există și un Beethoven familist, chiar fanatic familist – după ce fratele său Kaspar a murit, compozitorul se luptă feroce în instanță contra văduvei acestuia, angajînd cei mai buni avocați, pentru custodia unicului lor fiu, pe care o obține. Își crește nepotul în stil spartan, sufocîndu-l cu o afecțiune absurdă, aducîndu-l pe bietul tînăr în stare să fugă de acasă ca să se sinucidă, într-o vreme în care tentativa de suicid nu era deloc ceea ce este acum, adică un strigăt de ajutor care stîrnește compasiune și empatie, ci crimă ce se pedepsea cu închisoarea. Nu-i bai, nepotul va supraviețui unchiului, iar după moartea acestuia își va întemeia o familie, cu vreo patru copii, și toți vor trăi îndestulat și relaxat de pe urma drepturilor de autor asupra muzicii lui Ludwig van Beethoven, care se îngrijise să-i lase toate aceste beneficii. Există și un Beethoven foarte tînăr care vine timid acasă la Mozart să-l cunoască (splendide pagini are Stendhal imaginîndu-și cum a decurs această unică întîlnire despre care știm doar că a avut loc și a durat vreun ceas sau două, cu cei doi discutînd muzică în jurul unui pian, fără însă să știm nici măcar un cuvînt din ce și-au spus). Există și un Beethoven sigur pe sine, care se plimbă cu Goethe la Teplice și refuză să salute familia imperială. Există și un Beethoven atent la elevii săi, dar și unul complet confiscat de sine. Și sub aspect muzical, există un Beethoven eroic, măreț, un Beethoven al orchestrelor de 120 de persoane și al corurilor încă pe atît, dublat de un Beethoven intim, sensibil, al cîte unui pianist sau al cîte unui violonist retras într-o cameră. Ar fi, neîndoielnic, o trădare să-l arondăm pe Beethoven unei singure dimensiuni, oricare ar fi aceea. Și adăugați supremul paradox posibil: un muzician, poate cel mai mare dintre toți, surd! Ce poveste! Ce mit! Ce om!
De fapt, la 250 de ani după nașterea sa, nu noi îl omagiem pe Beethoven (în fond, nu facem nimic mai mult decît ce facem tot timpul, adică îl ascultăm fără oprire, în admirație unanimă), ci el ne pune la încercare pe noi. Cu altă ocazie, am explicat ce cred eu despre rostul titanilor de genul lui Beethoven pe lume. Ei îi încearcă perpetuu pe cei ca noi, cei mici, neînsemnați, soldăței mărunței și anonimi, care nici nu adaugă și nici nu scad din bogăția autentică a lumii, elemente indetectabile ale unei specii imense făcută, poate – cine știe? –, să fie centrul Creației. Ca toți ceilalți de categoria lui, Beethoven există ca să fie măsură pentru noi, ăștia, omuleții. Vă amintiți sigur vorba anticului Protagoras, că omul e măsura tuturor lucrurilor. Iată omul!